Teodosie din Antiohia

Cuviosul Teodosie a fost sihastru sirian din Antiohia, din veacurile al IV-⁠lea și al V-⁠lea, de neam ales, care și-⁠a lăsat casa și rudele ca să urmeze calea monahală. Viața lui o povestește Teodoret al Cirului în capitolul al zecelea din Istoria iubitorilor de Dumnezeu. Calendarul nostru îi dă pomenirea la 11 ianuarie și la 5 februarie.

Se trăgea din Antiohia și era cunoscut pentru noblețea neamului său. Și-⁠a lăsat casa și rudele și a ales calea monahală. S-⁠a așezat într-⁠o colibă din valea aflată la sud-⁠est de un oraș din Cilicia, valea coborând spre Marea Mediterană. Aici și-⁠a petrecut viața în nevoințe monahale: înfrânare, culcare pe pământ, purtarea cămășii de păr. Era un nevoitor foarte aspru și purta lanțuri de fier la gât, la mijloc și la ambele mâini. Nu își tăia părul, care i-⁠a ajuns până la picioare, iar mai târziu a crescut și mai lung, încât și-⁠l lega în jurul șoldurilor. Muncea și el cu mâinile: împletea evantaie și coșulețe, lucra câmpuri mici, semăna sămânță și strângea roadele de care avea nevoie ca să se hrănească.

După un timp s-⁠a dus vestea despre el și mulți au început să vină, dorind să se alăture lui în mănăstire. Teodosie îi primea și îi învăța. Unii dintre monahii obștii lui țeseau pânză de corabie și cămăși de păr, alții împleteau evantaie și coșulețe, alții lucrau pământul. Fiindcă mănăstirea era aproape de mare, a făcut o barcă și a folosit-⁠o la transportul mărfurilor: lucrurile făcute de monahi. Le vindea și cu banii cumpăra și aducea tot ce trebuia mănăstirii. Se îngrijea de străini și îi primea în mănăstire.

Împrejurimile Antiohiei, cu mănăstirea lui, erau în vremea aceea pustiite de năvălirile barbarilor. Întâistătătorii bisericilor se temeau ca nu cumva barbarii, pentru câștig, să-⁠l ia prizonier pe Teodosie și i-⁠au propus să se mute la Antiohia. Barbarii luaseră mai înainte în robie doi întâistătători ai Bisericii și îi eliberaseră abia după ce primiseră pentru ambii o răscumpărare de patru mii de monede de aur. Teodosie i-⁠a ascultat, a venit la Antiohia și s-⁠a așezat într-⁠un adăpost lângă râu, aproape de satul Marato, unde a întemeiat o mănăstire. Teodoret povestește o minune a lui: deasupra mănăstirii era o stâncă abruptă, uscată și fără apă. Teodosie a lovit stânca cu toiagul, și s-⁠a deschis un izvor, din care apa a curs la mănăstire, iar locuitorii o foloseau apoi.

Teodosie a murit la Antiohia. Trupul lui a fost purtat prin mijlocul orașului, însoțit de toți locuitorii, între care și cei mai înalți dregători. Lângă trupul lui s-⁠au iscat certuri, fiindcă toți voiau să-⁠l poarte și să se atingă de moaștele sfântului ca să primească binecuvântare de sus. Moaștele nevoitorului au fost purtate prin oraș, iar Teodosie a fost îngropat într-⁠o peșteră, împreună cu trupurile lui Iulian și Afrat. După el, a condus mănăstirea Eladie, care a fost stareț șaizeci de ani și apoi a ajuns episcop al Ciliciei. După el, mănăstirea lui Teodosie a fost condusă de ucenicul lui Eladie, Romul.