Vasile de la Poiana Mărului

Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului s-⁠a născut în 1692 la Poltava, pe atunci în Țaratul Rusiei, și a adormit la 25 aprilie 1767 la schitul Poiana Mărului, în Țara Românească. A fost monah de neam slav, stareț și părinte duhovnicesc al Sfântului Paisie Velicikovski și a avut un rol mare în înnoirea monahismului ortodox din Țările Române. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-⁠a canonizat în ședința din 4 și 5 martie 2003, cu ziua de prăznuire la 25 aprilie.

Începuturile

Încă din tinerețe l-⁠a atras viața monahală. Paisie Velicikovski spune despre el că din tinerețe a viețuit cu râvnă dumnezeiască în pustietăți, împreună cu mari râvnitori ai vieții monahale. A petrecut în sihăstriile Rusiei și ale Ucrainei, apoi a ajuns în Țările Române și s-⁠a așezat cu alți monahi la schitul Dălhăuți. A fost hirotonit preot și aproape douăzeci de ani a condus ca stareț schitul Dălhăuți. A adunat în jurul lui o obște de peste patruzeci de monahi sihaștri moldoveni, munteni, ardeleni și ruși, și a alcătuit o școală duhovnicească renumită.

Poiana Mărului

Pe la 1730 până la 1733 s-⁠a retras cu doisprezece ucenici la schitul Poiana Mărului, din Munții Buzăului, ctitorit de domnitorul Constantin Mavrocordat într-⁠o pădure de foioase și conifere de la poalele muntelui Ulmușor (943 m). A ridicat acolo o biserică și chilii. A condus schitul ca stareț și a așezat rânduieli monahale isihaste de obârșie athonită, după învățăturile Sfântului Vasile cel Mare, ale lui Nil de la Sorsca și ale lui Dimitrie al Rostovului, punând preț pe ascultare, smerenie și rugăciune. În vremea stăreției lui, schitul Poiana Mărului a avut înrâurire directă asupra mai multor așezări monahale din Munții Buzăului: Dălhăuți, Bonțești, Trăisteni, Pometul Borșatanului, Rogozu, Cotești și Valea Neagră, azi în județul Vrancea, precum și Rătești, Ciolanu, Cârnu și Găvanu, în județul Buzău. Înnoirea vieții monahale de la Poiana Mărului a atras mulți monahi și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și chiar din alte țări.

Părintele lui Paisie

La sfatul monahului Ignatie, care îi povestise de râvna isihastă găsită în mănăstirile Țărilor Române, rasoforul Platon Velicikovski, viitorul stareț Paisie de la Neamț, a poposit în Postul Mare din anul 1743 la schiturile Dălhăuți, Trăisteni și Cârnu, aflate în grija duhovnicească a starețului Vasile. Starețul a avut asupra lui o înrâurire formatoare, învățându-⁠l rugăciunea inimii. În vara lui 1746 Platon a plecat spre Muntele Athos, ca să-⁠și desăvârșească experiența monahală. În 1750, aflat în pelerinaj la Athos, starețul Vasile l-⁠a tuns în monahism cu numele Paisie.

Scrierile și sfârșitul

A copiat o serie de manuscrise în limba slavonă și a scris câteva lucrări originale în slavona bisericească: cuvinte înainte la cărți ale Sfântului Grigorie Sinaitul, ale fericitului Filotei Sinaitul și ale lui Nil de la Sorsca, un adaos la opera lui Nil, și scrieri păstrate în copii, între care răspunsuri la întrebări, adunate din Sfânta Scriptură, despre depărtarea de bucatele oprite făgăduinței călugărești, tipărite la Mănăstirea Neamț în 1816, cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi. A făcut o versiune slavonă a scrierii alegorice și religioase spaniole Desiderie. S-⁠au găsit cincizeci și opt de manuscrise scrise de mâna lui. Opera lui a fost tradusă în română și copiată în zeci de manuscrise care au circulat în centrele bisericești și monahale din Țările Române.

A murit la 25 aprilie 1767, iar locul unde a fost îngropat nu se mai cunoaște.