Africanus din Cartagina

Sfântul Mucenic Africanus din Cartagina a pătimit împreună cu Sfinții Terentie, Pompiu (Publiu), Maxim, Zenon, Alexandru, Teodor și alții, pe vremea împăratului Deciu (249-251). Se pomenesc la 26 martie, la 23 aprilie și la 10 noiembrie.

Împăratul a dat un decret prin care poruncea tuturor supușilor să aducă jertfe idolilor păgâni. Când decretul a ajuns la Fortunatian, cârmuitorul Africii, acesta a chemat poporul în piață, a arătat uneltele cumplite de chinuri și a anunțat că toți, fără excepție, trebuie să jertfească idolilor. Mulți, înfricoșați de chinuri, au primit, dar patruzeci de creștini, în frunte cu Sfântul Terentie, au mărturisit cu bărbăție credința lor în Mântuitorul. Fortunatian s-⁠a mirat de îndrăzneala lor și i-⁠a întrebat cum pot ei, oameni cu minte, să mărturisească drept Dumnezeu pe Cel răstignit de iudei ca un făcător de rele. Terentie a răspuns cu îndrăzneală că ei cred în Mântuitorul, care a primit de bunăvoie moartea pe cruce și a înviat a treia zi. Fortunatian a înțeles că Terentie întărește pe ceilalți prin pilda lui și a poruncit să fie închis în temniță împreună cu cei trei prieteni mai apropiați ai lui: Africanus, Maxim și Pompiu. Pe ceilalți mucenici, între ei Zenon, Alexandru și Teodor, a hotărât să-⁠i silească să se lepede de Hristos. Dar nici îndemnurile, nici chinurile cumplite nu au clintit pe sfinți: au fost arși cu fier înroșit, rănile lor au fost stropite cu oțet, frecate cu sare și zgâriate cu gheare de fier. Cu toate suferințele, sfinții nu au slăbit în mărturisirea lui Hristos, iar Domnul i-⁠a întărit.

Fortunatian a poruncit să fie aduși chinuiții în templu și le-⁠a cerut încă o dată să jertfească idolilor. Vitejii ostași ai lui Hristos au strigat către Dumnezeu: „Dumnezeule atotputernic, care ai vărsat odinioară foc peste Sodoma pentru fărădelegea ei, nimicește și acum acest templu necurat al idolilor, pentru adevărul Tău”. Idolii au căzut cu zgomot și s-⁠au făcut țăndări, apoi s-⁠a prăbușit tot templul. Cârmuitorul, mâniat, a poruncit să fie uciși. Mucenicii, slăvind pe Dumnezeu, și-⁠au plecat capetele sub sabia călăului.

După uciderea celor treizeci și șase de mucenici, Fortunatian i-⁠a chemat la el pe Terentie, Maxim, Africanus și Pompiu, le-⁠a arătat pe cei uciși și iarăși le-⁠a cerut să jertfească idolilor. Mucenicii au refuzat. Cârmuitorul le-⁠a pus lanțuri grele și a poruncit să fie stinși de foame în temniță. Noaptea, îngerul Domnului le-⁠a dezlegat lanțurile și i-⁠a hrănit. Dimineața, străjerii i-⁠au găsit voioși și plini de putere. Atunci Fortunatian a poruncit vrăjitorilor și descântătorilor să aducă în temniță șerpi și tot felul de târâtoare. Străjerii s-⁠au uitat pe o deschizătură din acoperiș și au văzut mucenicii neatinși, rugându-⁠se, iar șerpii târându-⁠se la picioarele lor. Când descântătorii, după porunca primită, au deschis ușile temniței, șerpii, fără să asculte descântecele, s-⁠au năpustit asupra lor și au început să-⁠i muște. Fortunatian, mâniat, a poruncit să fie tăiați în cap sfinții mucenici. Creștinii le-⁠au luat trupurile și le-⁠au îngropat cu cinste, în afara cetății.