Benigne din Dijon

Sfântul Benigne, hieromartir, este cinstit ca ocrotitor al orașului Dijon din Burgundia (pe vremea romanilor Divio) și ca cel dintâi vestitor al creștinismului în acest oraș. A murit mucenic, după tradiție în vremea împăratului Aurelian (270-275), pe la 200 după alte însemnări. Este pomenit la 1 noiembrie, împreună cu Toți Sfinții, ziua în care numele lui stă în Martirologiul atribuit Sfântului Ieronim. Biserica rusă mai are o zi de pomenire la 26 aprilie, pentru mutarea moaștelor la Langres.

Ce se știe și ce se povestește

La Dijon nu se mai păstra nicio amintire sigură despre persoana și viața lui. Poate a fost un preot misionar din Lyon, martirizat la Épagny, lângă Dijon. Potrivit lui Grigorie de Tours, poporul simplu cinstea mormântul, dar străbunicul acestuia, Sfântul Grigorie, episcop de Langres (507-539/540), a vrut să pună capăt acestei cinstiri, crezând că mormântul aparține unui păgân. Într-⁠o noapte a aflat însă într-⁠o vedenie că locul de îngropare, într-⁠o mare necropolă în afara orașului roman, era în fapt mormântul trecut cu vederea al lui Benigne. Episcopul a refăcut mormântul în care se afla sarcofagul și a zidit deasupra o bazilică.

Povestirea cea mai veche, „Patima Sfântului Benigne”, din veacul al VI-⁠lea, spune că era originar din Smirna. Sfântul Policarp al Smirnei, după ce l-⁠a văzut în vedenie pe Sfântul Irineu, deja mort, l-⁠a trimis pe Benigne, împreună cu doi preoți și un diacon, să propovăduiască Evanghelia în Galia (izvorul rus pomenește și nume ca Andochius, Thyrsus și Andeolus). Corabia lor s-⁠a sfărâmat la Corsica, dar au ajuns la Marsilia, au urcat pe Ron și pe Saône și, ajunși la Autun, l-⁠au convertit pe Simforian, fiul nobilului Faustus, mai târziu mucenic. Rămas singur, Benigne a propovăduit fățiș în mai multe părți ale Galiei și a făcut multe minuni în ciuda prigoanei. Pârât împăratului Aurelian, a fost prins la Épagny și judecat. A refuzat să aducă jertfă zeilor și Cezarului și să se lepede de Hristos. Izvorul rus adaugă că a fost bătut, atârnat, aruncat în temniță, pus în butuci de piatră, i s-⁠au înfipt cuie încinse sub unghii și a fost dat la câini flămânzi, iar un înger îl întărea și îl vindeca. Povestirea apuseană spune că a fost ucis cu o bară de fier și i-⁠a fost străpunsă inima, iar cea răsăriteană, că a murit lovit cu sulița, un porumbel a ieșit din trupul lui și s-⁠a ridicat la cer, iar văzduhul s-⁠a umplut de bună mireasmă. După unele izvoare, a fost îngropat într-⁠un mormânt făcut să semene cu un monument păgân, ca să-⁠i înșele pe prigonitori; după altele, de Sfânta Leonilla, bunica sfinților copii Speusip, Eleusip și Meleusip, botezați de el.

Cercetătorii arată că aceste scrieri au apărut într-⁠un val de legende din primii ani ai secolului al VI-⁠lea, pe vremea lui Grigorie de Tours, aduse la Dijon, spune el, de un pelerin din Italia și prelucrate la Dijon. Louis Duchesne a arătat că ele fac parte dintr-⁠un întreg grup de povestiri făcute să dovedească începuturile vechi ale creștinismului în orașele din acea regiune (Besançon, Autun, Langres, Valence), de aceea se socotesc nesigure istoric. Și data este anevoie de împăcat: Policarp a murit pe la 155, iar prigoana lui Aurelian este mult mai târzie.

Cinstirea

În jurul mormântului a crescut mănăstirea Sfântul Benigne, ajunsă în rândul celor din Cluny. La începutul veacului al XI-⁠lea, starețul Guillaume de Volpiano (mort în 1031) a ridicat o biserică mai mare. Bazilica romanică a înlocuit biserica lui Grigorie de Langres, dar s-⁠a prăbușit în 1272 și în locul ei s-⁠a ridicat catedrala de azi din Dijon, închinată Sfântului Benigne. Racla lui a scăpat de cutremurul din 1280 și de Revoluția franceză, iar presupusul lui sarcofag se vede și acum în criptă. Pe sigiliul mănăstirii este înfățișat cu un câine alături și ținând o cheie.