Chiril de la Belozersk

Cuviosul Chiril de la Belozersk, în lume Cosma, a fost ucenic al Sfântului Serghie de Radonej și, în 1397, întemeietorul mănăstirii Kirillo-⁠Belozersk, în nordul Rusiei. A adormit în 1427 și este pomenit la 9 iunie (22 iunie pe stil nou).

S-⁠a născut în 1337 la Moscova. Originea lui nu este lămurită, dar era apropiat de neamul boieresc al Velîaminovilor; în tinerețe a fost vistiernic al boierului Timotei Velîaminov. Boierul n-⁠a încuviințat dorința lui Cosma de a intra în monahism, dar prietenul lui Serghie, Cuviosul Ștefan de la Mahrișci, i-⁠a îmbrăcat rasa și l-⁠a convins pe stăpân să-⁠l lase. Părinții i-⁠au murit când era copil. În jurul anului 1380 a fost tuns la mănăstirea Simonov, în vremea egumenului Teodor, nepotul lui Serghie, și a primit numele Chiril. Acolo l-⁠a cunoscut pe Sfântul Serghie, cu care a vorbit de multe ori. Încă de la început s-⁠a dedicat unei asceze stricte, dar bătrânul lui îl potolea, oprindu-⁠l de la „nevoințe peste puteri”. Ca să-⁠și ascundă virtuțile, a adăugat nevoinței sale nebunia pentru Hristos. Egumenul l-⁠a pedepsit pentru purtarea necuviincioasă, ținându-⁠l șase luni numai cu pâine și apă, dar Chiril s-⁠a bucurat doar de prilejul unui post mai aspru. Când Teodor a fost pus episcop la Rostov, în 1387 sau 1388, Chiril a fost pus arhimandrit al mănăstirii Simonov. Curând însă și-⁠a dat seama că rangul cerea prea multă amestecare în treburile obștești; a renunțat, a trăit ca monah simplu într-⁠o mănăstire vecină, apoi a hotărât să meargă într-⁠un loc pustiu, ca să se roage în liniște. Potrivit vieții lui, într-⁠o noapte, în timpul Acatistului, a auzit glasul Maicii Domnului: „Chiril, ieși de aici și mergi la Belooziero. Acolo ți-⁠am pregătit un loc unde te poți mântui.”

A plecat la Belooziero împreună cu Ferapont, alt monah de la Simonov. Pe malul lacului Siverskoe, în locul arătat de Maica Domnului, a săpat o peșteră și a rămas în nevoință de rugăciune. Așa, în 1397, s-⁠a pus începutul mănăstirii închinate Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, numită apoi Kirillo-⁠Belozersk. Asprimea locului l-⁠a zdruncinat pe Ferapont, care s-⁠a depărtat la cincisprezece verste și și-⁠a întemeiat mănăstirea lui, pe un deal deschis și frumos, mănăstirea Ferapontov. Deosebirea dintre cei doi nu a stricat relațiile lor calde. În singurătate, Chiril a avut la început ispite: o dată a fost cât pe-⁠aci să piară când un copac a început să cadă peste el în somn, dar a scăpat auzind în vis un glas care l-⁠a trezit; altădată, curățind un loc pentru grădină, vreascurile aprinse de el au pricinuit un mare incendiu. Curând i s-⁠au alăturat doi localnici și trei monahi de la Simonov. Au venit și necazuri din partea lumii: un boier, socotind că fostul arhimandrit are sume mari, a trimis tâlhari să-⁠l jefuiască, iar un țăran, de teamă că pământul lui va fi dat mănăstirii, a încercat să-⁠i dea foc chiliei.

Chiril a așezat o rânduială foarte aspră. Fraților nu li se îngăduia nici măcar să aibă apă de băut în chilii. El însuși era blând cu frații. Cu stăpânirile lumești arăta neatârnare, dar și blândețe. Se spune în viață că evita să primească moșii de la stăpânitorii lumii, dar se cunosc totuși documente semnate de el legate de dobândirea de pământuri și sate: idealul fără pământuri a durat doar în primii ani ai mănăstirii, căci obștea a crescut (la moartea lui avea cincizeci și trei de frați) și a cerut mijloace. Mănăstirea a ajuns cea mai mare din nordul Rusiei. Chiril a adormit în mănăstire în 1427, la nouăzeci de ani. Soborul lui Macarie din 1547 l-⁠a trecut în rândul sfinților. Mai multe biserici din Rusia îi poartă numele.