Chiril Smirnov

Sfântul Sfințit Mucenic Chiril Smirnov a fost mitropolit al Kazanului și Sviajskului, un ierarh cu o mare slujire misionară, exarh al Caucazului și unul dintre conducătorii aripii moderate care s-⁠a opus mitropolitului Serghie Stragorodski. S-⁠a născut la Kronstadt în 1863 și a fost împușcat la 20 noiembrie 1937 în Lisii Ovrag, lângă Cimkent, în Kazahstan. Biserica Rusă din Străinătate l-⁠a trecut între sfinți în 1981, iar Biserica Rusă în 2000. Este pomenit la 7 noiembrie după calendarul vechi, adică 20 noiembrie, ziua muceniciei.

Tinerețea și preoția

Pe numele de mirean Constantin Ilarionovici Smirnov, s-⁠a născut într-⁠o familie de psalt din Kronstadt. A absolvit școala duhovnicească Alexandru Nevski (1877), seminarul din Petersburg (1883) și Academia Duhovnicească din Petersburg (1887), cu titlul de candidat în teologie, pentru lucrarea „Nichifor Theotokis și însemnătatea lui în istoria Bisericii Ruse și a literaturii duhovnicești”, pe care profesorul Nikolai Barsov a socotit-⁠o atât de valoroasă, încât a dorit s-⁠o vadă, după o prelucrare mai grijulie, ca teză de magistru. S-⁠a căsătorit cu Olga Nikolaevna Aziatskaia, fiica unui preot. A fost hirotonit diacon la 15 noiembrie 1887 și preot la 21 noiembrie, ca profesor de religie și preot al bisericii de casă a gimnaziului din Elisavetpol, în Caucaz. Din 1894 a fost profesor de religie la al doilea gimnaziu din Petersburg, iar din 1896 preot al bisericii Nașterii Maicii Domnului din acesta. Din 1897 a fost membru al comitetului din Petersburg al Societății misionare ortodoxe.

Din octombrie 1900 a fost paroh al bisericii cimitirului Sfânta Treime din Kronstadt, la cererea lui, poate pentru a fi aproape de protoiereul Ioan de Kronstadt, cu care îl lega o strânsă legătură duhovnicească; după moartea Sfântului Ioan, el a venit la Kronstadt, a slujit liturghia de pomenire, a rostit cuvântul de la groapă și a petrecut sicriul la Petersburg. În 1901 i-⁠a murit fiica Olga, care înghițise din greșeală un ac, și curând și soția.

Misiunea de la Urmia

La 24 aprilie 1902 a fost numit șeful misiunii duhovnicești din Urmia, în Persia, azi nordul Iranului, și la 10 mai a fost tuns în monahism, cu numele Chiril. Echipa a ajuns la Urmia la sfârșitul lui august 1902 și s-⁠a apucat de lucru: slujbă zilnică în biserica de casă a misiunii, la care erau chemați preoții din sate să învețe; cercetarea clerului ortodox local și stabilirea situației fiecăruia față de misiune; o comisie de traducători din specialiști ai limbii siriace clasice, pentru traducerea cărților de slujbă ortodoxe în siriacă; o tipografie, din 1903, cu tipărituri ortodoxe în literă bună; relații corecte cu celelalte misiuni și relații bune cu consulul general de la Tabriz, iar din 1903 a fost deschis la Urmia un viceconsulat rus, mai ales pentru sprijinirea păstoriților misiunii. Datorită râvnei arhimandritului Chiril și a altor ctitori, la Petersburg a fost înființată în toamna lui 1903 și înregistrată la începutul lui 1904 „Frăția Chiril și Serghie din Urmia”, numită după Sfântul Chiril Slovenul și Sfântul Serghie de Radonej, din care făceau parte tovarășul procurorului Sinodului, V. K. Sabler, și alte persoane însemnate, sub ocrotirea împărătesei Maria Feodorovna. În 1904 s-⁠a întors la Petersburg.

Episcop de Gdov și de Tambov

La 6 august 1904 a fost hirotonit episcop de Gdov, al treilea vicar al eparhiei Petersburg (din 1908, primul). A slujit ca președinte al frăției eparhiale a Maicii Domnului și al frăției estoniene ortodoxe a Sfântului Isidor de Iuriev și a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai mitropolitului Antonie Vadkovski, care îl hirotonise preot. Era un om de principii: în 1909, la slujba Bobotezei, în prezența familiei țarului, a refuzat să împlinească cererea poliției de a sfinți apă fiartă.

La 30 decembrie 1909 a fost numit episcop de Tambov și Șațk, stareț al mănăstirii Kazanski. A ținut cuvântări în biserici, a introdus cântarea de obște în slujbă, a făcut multă binefacere și a înființat o comisie pentru reducerea muncii de cancelarie, fiind foarte iubit de popor. A ajutat un orfelinat meșteșugăresc pentru copii, a sprijinit frăția Sfintei Cruci care întreținea școala copiilor orbi și a înființat în 1913 frăția misionară Pitirim și o comisie de arheologie bisericească. La 6 mai 1913 a fost ridicat la rang de arhiepiscop. A stăruit să se răspândească cinstirea Sfântului Pitirim al Tambovului, a sprijinit ideea trecerii lui între sfinți și a luat parte la pregătirea canonizării din 1914. În 1917 a fost președintele secției a șaptea a Consiliului preconciliar și membru al Sfântului Sobor local din 1917-1918, la toate cele trei sesiuni, președinte al secției a XV-⁠a, vicepreședinte al soborului la a treia sesiune și membru al Consiliului soborului; ca reprezentant oficial, a participat în octombrie 1917 la tratative cu ministrul cultelor Anton Kartașov și cu Kerenski despre soarta școlilor parohiale.

Exarh al Caucazului și mitropolit de Kazan

La 1 aprilie 1918 a fost numit mitropolit de Tiflis și Baku, exarh al Caucazului. Biserica Georgiei își proclamase în 1917 autocefalia, necunoscută de conducerea bisericească rusă, iar el cerea să se alăture exarhatului Daghestanul și zona Mării Caspice. La 19 mai a ajuns pe mare la Baku, dar clerul georgian autocefalist nu l-⁠a lăsat să ajungă la Tiflis. La 4 iulie 1918 congresul eparhial din Nijni Novgorod l-⁠a ales episcop al eparhiei, dar Patriarhul Tihon a hotărât să-⁠l lase la Tiflis și Baku. În august 1918 s-⁠a întors la Moscova. În 1919 a fost membru al Sfântului Sinod și președinte al secției financiare a Consiliului Bisericesc Suprem, iar în decembrie 1919-februarie 1920 a stat în închisoare.

La 22 aprilie 1920 a fost numit mitropolit de Kazan și Sviajsk, dar a ajuns acolo abia la 9 iulie, din pricina opoziției poliției politice. La 19 august 1920 a fost arestat la Kazan și dus la Moscova, iar la 27 august condamnat la închisoare „până la sfârșitul războiului civil” pentru că a plecat de la Moscova la Kazan fără voia poliției politice, apoi pedeapsa a fost schimbată în cinci ani. S. E. Trubețkoi, aducându-⁠și aminte de zilele de închisoare, scria că „a purtat cu simplitate vrednică crucea până la capăt, dând pildă multora”. În ianuarie 1922 a fost eliberat și s-⁠a întors la Kazan. A refuzat să sprijine mișcarea reînnoitoare, legată de bolșevici, și în august 1922 a fost arestat din nou, apoi izgonit la Ust-⁠Sîsolsk. Patriarhul Tihon i-⁠a cerut să nu schimbe libertatea arhiereilor pe primirea unor reprezentanți odioși ai reînnoirii în conducerea bisericească, iar el a răspuns: „Sfinția Voastră, nu vă gândiți la noi, arhiereii. Acum nu mai suntem buni decât pentru temniță.” A fost izgonit în ținutul Zîrian.

Candidat la locțiitor și opoziție

În testamentul Patriarhului Tihon din 25 decembrie 1924 a fost numit primul căruia i-⁠ar trece temporar drepturile patriarhale, dar, fiindcă el și al doilea candidat, mitropolitul Agafangel, erau în surghiun, la moartea patriarhului, în aprilie 1925, a preluat conducerea mitropolitul Petru Polianski, apoi, după arestarea acestuia, mitropolitul Serghie Stragorodski. În toamna lui 1926, din inițiativa episcopului Pavlin Krosecikin și a arhiepiscopului Cornelie Sobolev, s-⁠a făcut între arhierei o alegere tainică a patriarhului prin sondaj, iar majoritatea arhiereilor s-⁠au pronunțat pentru Chiril, ca primul din testament. Istoricul Alexandru Maziryn a stabilit că vreo patruzeci și cinci de arhierei au apucat să participe. Procedura s-⁠a încheiat cu arestări în masă ale arhiereilor, între ei și mitropolitul Serghie. Mitropolitul Chiril însuși nu fusese înștiințat de această alegere și scria că inițiativa îi fusese „necunoscută”.

În primăvara lui 1927, la închisoarea din Vyatka, unde se afla din ianuarie până în aprilie, a venit la el Evgheni Tucikov, responsabilul cu politica bisericească sovietică, și i-⁠a propus să conducă Biserica, cu condiția să aprobe mutările de arhierei neplăcuți puterii. Chiril i-⁠a răspuns: „Voi nu sunteți tun, iar eu nu sunt bomba cu care vreți să aruncați în aer Biserica Rusă pe dinăuntru.” După aceste cuvinte, condamnarea la trei ani de surghiun a fost pusă în aplicare. În 1928 a condamnat aspru faptele lui Serghie, mutările de arhierei de la scaune și interzicerea celor care nu primeau politica de compromis cu statul, și s-⁠a opus Sinodului provizoriu înființat de acesta. În iulie 1928 scria că nu recunoaște noua formă de conducere bisericească și nu socoate pe patriarhul răposat contrarevoluționar, iar declarația despre ei din Declarația lui Serghie o socotește calomnie. În 1929 a trimis lui Serghie o copie a scrisorii către un vicar, în care scria că Serghie și-⁠a depășit puterile, instituind o conducere colegială, și că nu mai socotește obligatorii poruncile lui administrative și se ferește de comuniunea euharistică cu el.

Mucenicia

La 20 noiembrie 1937 a fost împușcat în Lisii Ovrag, lângă Cimkent. Biserica Rusă din Străinătate l-⁠a canonizat în 1981, iar Biserica Rusă a Patriarhiei Moscovei în 2000, ca sfințit mucenic.