Corneliu din Pereslavl

Cuviosul Corneliu de la Pereslavl, numit Tăcutul (în lume Conon, 1643-1693), a fost monah și schimonah în mănăstirea Sfinților Boris și Gleb de lângă Pereslavl-⁠Zalesski, nevoitor în tăcere, închidere și post. Se pomenește la 22 iulie (stil vechi). Pomenirea lui a fost rânduită pentru toată Biserica Ortodoxă Rusă de Sinodul Arhieresc la 3 februarie 2016.

Copilăria și intrarea în mănăstire

S-⁠a născut în orașul Reazan, într-⁠o familie bogată de negustori; părinții se numeau Gordie și Teodora. La botez a primit numele Conon. Copil fiind, a plecat în taină de acasă și a intrat ca novice în pustia Lukianov, lângă Pereslavl-⁠Zalesski, la bătrânul Pavel. După cinci ani, în 1659, a ajuns la mănăstirea Sfinților Boris și Gleb de la Peski, unde erau atunci doar patru monahi. Starețul și ieromonahul Serghie nu l-⁠a primit o vreme, pentru tinerețe; el nu spunea nimic și se făcea înțeles doar prin semne. Frații au socotit că nu are mai mult de cincisprezece ani, de unde s-⁠a calculat anul 1643 ca an al nașterii.

În ciuda refuzurilor, tânărul nu se despărțea de mănăstire: trăia în afara zidului și înnopta la poartă, rugându-⁠se neîncetat să fie primit. În cele din urmă, văzându-⁠i răbdarea, Serghie l-⁠a primit ca novice, socotindu-⁠l surd și mut. A lucrat cu râvnă la treburile gospodărești, dar, socotindu-⁠se nevrednic, nu se așeza la masă cu frații și postea, mâncând rămășițele de trei ori pe săptămână. Monahii îl luau în râs ca pe un simplu sau un nebun. După cinci ani a fost tuns monah de duhovnicul mănăstirii, ieromonahul Varlaam, cu numele Corneliu.

Nevoința

După tundere a luat nevoințe mai mari: venea în biserică înaintea tuturor și pleca ultimul, încât nimeni nu l-⁠a văzut dormind în pat. După trei ani a cerut starețului să-⁠i facă o chilie aparte, ca să trăiască în închidere. Starețul, văzându-⁠l monah încercat și desăvârșit în virtuți, i-⁠a făcut o chilie mică de lemn. Când l-⁠a lăsat în închidere, i-⁠a spus să-⁠l binecuvânteze Domnul și să-⁠l întărească împotriva vrăjmașilor nevăzuți. Cuviosul s-⁠a închis și a început o viață foarte aspră: zi și noapte se ruga și se istovea cu post. Odată monahii l-⁠au găsit abia viu și l-⁠au scos din chilie. După trei luni de boală, egumenul l-⁠a convins să rămână cu frații.

Treizeci de ani a ținut aceeași nevoință: a păstrat tăcerea, a petrecut nopțile în rugăciune, nu a lipsit de la slujbă și a făcut slujba de paraclisier, tot muncind la brutărie și la bucătărie, săpând pământul și sădind legume și pomi. Deși trupul îi era istovit, a săpat cu mâna lui un puț pentru frați. După mărturia fraților, a prevestit viitorul multora și a dat de știre prin semne despre sfârșitul său. Când prevestea în tăcere, își mișca mâna ca o trestie de scris.

Adormirea

Înainte de moarte s-⁠a dus la mănăstirea Sfântului Nicolae, la părintele duhovnicesc comun, egumenul Varlaam, s-⁠a mărturisit, s-⁠a împărtășit și, la cererea lui, a fost îmbrăcat în schimă. La cererea duhovnicului a povestit despre el că era din Pereslavl-⁠Reazanski, că tatăl se numea Gordie, mama Teodora, că locuiau la marginea orașului și că a lăsat casa părintească pentru mântuirea sufletului. Întors în mănăstire, s-⁠a uns cu untdelemn și după câteva ceasuri, în aceeași zi de 22 iulie 1693, a adormit, după aproape treizeci și cinci de ani petrecuți la Boris și Gleb. A fost îngropat în paraclisul mănăstirii.

Cinstirea

După opt ani, în 1701, la săparea șanțurilor pentru temelia bisericii de piatră a icoanei Maicii Domnului de la Smolensk, a fost găsit sicriul lui neatins. În 1705, la sfințirea acelei biserici de către Sfântul Dimitrie, mitropolitul Rostovului, moaștele au fost cercetate și, din porunca lui, așezate sub piatră în biserica nouă, după strana din stânga. Sfântul Dimitrie a scris în cinstea lui un tropar și un condac. Potrivit Vieții scrise de mână, până în 1717 s-⁠au săvârșit la moaștele lui șaptesprezece minuni. La 3 februarie 2016 Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse a rânduit cinstirea lui în toată Biserica.