Dionisie al Corintului

Sfântul Dionisie al Corintului a fost episcop al Corintului în jurul anului 171, scriitor creștin de seamă, cunoscut din scrisorile lui către Bisericile din vremea sa. Este pomenit la 29 noiembrie în Biserica Ortodoxă, iar în cea Catolică la 8 aprilie și la 22 martie.

Data lui se stabilește prin faptul că a scris papei Soter. Eusebiu, în Cronică, îl așază în anul al unsprezecelea al împăratului Marcu Aureliu (171). Se știe doar prin Eusebiu și prin Ieronim, care îi închină capitolul 27 din „Despre bărbații iluștri”. Era vestit prin elocvență și hărnicie. Eusebiu cunoștea o culegere de șapte scrisori ale lui către Biserici, împreună cu o scrisoare către el de la Pinit, episcopul Cnosului, și o scrisoare privată de povățuire duhovnicească către o femeie numită Hrisofora.

Printre scrisorile lui a fost una către lacedemonieni, cu învățătură ortodoxă și îndemn la pace și unitate; una către atenieni, care le întărea credința și îi îndemna să trăiască după Evanghelie, deoarece nu erau departe de apostazie, vorbind despre moartea recentă a episcopului lor, Publiu, în prigoana lui Marcu Aureliu, și amintind că Dionisie Areopagitul a fost întâiul episcop al Atenei, ca și pe Codrat; una către nicomidieni împotriva lui Marcion; una către Gortina și celelalte eparhii din Creta, lăudând pe episcopul Filip pentru ostenelile lui și avertizând asupra rătăcirilor ereticilor; una către Biserica din Amastris, din Pont, scrisă la cererea lui Bachilid și Elpist, în care tâlcuia Scriptura, pomenea pe episcopul Palma și dădea multe sfaturi despre căsătorie și feciorie, și îndemna la primirea cu bunătate a celor care căzuseră în păcat sau în erezie, dacă se pocăiau; una către Pinit, episcopul Cnosului, rugându-⁠l să nu pună greutatea feciorelniciei prea greu pe frați, ci să țină seama de slăbiciunea multora. Pinit i-⁠a răspuns, după cuvinte politicoase, că speră ca Dionisie să-⁠i trimită data viitoare hrană mai tare, ca să nu crească poporul lui cu laptele pruncilor.

Cea mai însemnată este a șaptea scrisoare, către romani, adresată episcopului Soter, singura din care s-⁠au păstrat fragmente. Papa Soter trimisese milostenie și o scrisoare corintenilor, iar Dionisie a răspuns lăudând obiceiul creștinilor Romei de a face bine fraților în multe chipuri, de a trimite milostenii la multe Biserici din orașe diferite, de a ușura nevoia celor care cer ajutor și a veni în sprijinul fraților din mine, urmând obiceiul străvechi al romanilor, pe care Soter nu numai că l-⁠a păstrat, ci l-⁠a sporit, dând frailor din belșugul său și mângâind cu cuvinte binecuvântate pe frații care veneau la el, ca un părinte pe copiii lui. A mai scris că, prin această învățătură, romanii și corintenii, sădirea lui Petru și a lui Pavel, s-⁠au amestecat laolaltă, căci amândoi au venit la Corintul nostru și l-⁠au sădit. Scrisorile lui au dispărut, în afară de un mic fragment din scrisoarea către romani, citat de Eusebiu.

Nici Eusebiu, nici Ieronim nu scriu nimic despre mucenicia lui; primele știri despre ea apar abia din veacul al XI-⁠lea, la scriitorii greci Gheorghe Kedrinos și Mihail Glikas, iar în martirologiile apusene nu există. Se spune în izvorul sârbesc că a pătimit pentru Hristos în anul 171, la Corint. Prima pomenire a moaștelor lui este de la începutul veacului al XIII-⁠lea: Petru din Capua le-⁠a adus la Roma după a patra cruciadă, iar papa Inocențiu al III-⁠lea le-⁠a dat priorului abației Saint-⁠Denis, Emeric, venit la Soborul Lateran. La 24 martie 1216 au fost așezate cu solemnitate în biserica abației, în apsidă, în fața altarului. Papa a identificat moaștele lui cu ale lui Dionisie Areopagitul, în urma unei greșeli veche a lui Beda Venerabilul, care socotise că Dionisie Areopagitul și Dionisie al Corintului sunt aceeași persoană; Abelard a combătut această greșeală încă înainte de 1142.