Enda de Aran

Sfântul Enda (Éanna, Éinne, Endeus) din Aran a fost un războinic irlandez devenit monah, numit „patriarhul monahismului irlandez”. A murit la bătrânețe, în jurul anului 530, și este pomenit la 21 martie. Mai toți marii sfinți ai Irlandei au avut vreo legătură cu insulele Aran, unde el a întemeiat în jurul anului 484 prima mănăstire irlandeză, la Killeaney, pe Inis Mór.

Războinicul convertit

După Calendarul lui Oengus, Enda a fost fiul lui Conall Derg din Oriel, în Ulster. Legenda spune că, după moartea tatălui său, i-⁠a urmat ca rege și a pornit la luptă împotriva dușmanilor. Sora lui, Sfânta Fanchea, stareță, a încercat să-⁠l convingă să lase armele. El a primit, cu condiția să-⁠i dea de soție o tânără din mănăstirea ei, renunțând la visurile de cucerire. Fata promisă tocmai murise, iar Fanchea l-⁠a silit să privească trupul ei fără viață, ca să înțeleagă că și el va întâmpina moartea și judecata. Zguduit, hotărât și de stăruințele surorii sale, Enda a ales să se pregătească pentru preoție: a studiat mai întâi la mănăstirea Sfântului Ailbe de la Emly, apoi, trimis de Fanchea, la Rosnat, în Britania, mare centru monahal, unde a primit tunderea și a fost hirotonit. Povestirile despre tinerețea lui și a surorii sale nu sunt istorice; vieți mai vrednice de crezare s-⁠au păstrat la Tighlaghearny, în Inishmore, unde a fost înmormântat.

Școala monahală din Aran

Întors în Irlanda, a zidit o biserică la Drogheda. În jurul anului 484 cumnatul său, Aengus, regele Munsterului (al Cașelului), i-⁠a dăruit pământ în insulele Aran. Ele sunt trei insule calcaroase, Inishmore, Inishmaan și Inisheer, așezate la gura golfului Galway ca un dig natural înaintea Atlanticului. Cea mai mare, Inishmore, are cam paisprezece kilometri lungime și este pe alocuri foarte stearpă; apa se strecoară prin piatră, iar turba pentru foc trebuia adusă de la Galway.

Monahii lui Enda imitau asprimea și simplitatea celor dintâi pustnici ai Egiptului. El a întemeiat la Killeaney mănăstirea numită a lui Enda, socotită prima mănăstire irlandeză. A mai ridicat o mănăstire în valea Boyne și altele în toată insula, iar alături de Finnian de Clonard este numit părintele monahismului irlandez. Insula a fost împărțită în două: jumătate pentru mănăstirea Killeaney, iar jumătatea de vest pentru ucenicii care voiau să ridice așezăminte sfinte statornice; mai târziu a fost împărțită în opt părți, în fiecare dintre ele construind un „loc de refugiu”.

Viața era frugală și aspră, cu ceasuri hotărâte pentru rugăciune, muncă și citirea Scripturii. Fiecare obște își avea biserica și satul ei de chilii de piatră, în care monahii dormeau pe pământul gol sau pe un snop de paie acoperit cu o pătură, mereu în hainele de peste zi. Se adunau pentru rugăciune în biserică și mâncau în tăcere într-⁠o trapeză comună, fără foc în chilii, oricât de frig era și oricât de înfuriată marea. Își câștigau singuri hrana și hainele: unii pescuiau, alții cultivau ovăz sau orz între stânci, alții măcinau și coceau pâine. Își țeseau veșmintele din lâna nevopsită a oilor lor. Nu aveau fructe, nu beau vin sau hidromel și nu mâncau carne, afară de puțină pentru cei bolnavi. După Analele celor patru maeștri, Sfântul Nem din Aran a fost mai târziu egumenul mănăstirii întemeiate de Enda. Mănăstirea a înflorit până în vremea vikingilor.