Serafim de la Vârița

Sfântul Cuvios Serafim de la Vârița a fost ieroschimonah al Bisericii Ortodoxe Ruse, mare stareț și înainte-⁠văzător, cinstit pe larg în lumea ortodoxă. S-⁠a născut în 1866 într-⁠un sat din ținutul Iaroslavlului, a fost negustor bogat la Sankt Petersburg, a îmbrățișat călugăria după revoluție și a trecut la Domnul în 1949 la Vârița, lângă Leningrad. Biserica îl pomenește pentru viața lui de rugăciune și de jertfă, pentru mulțimea celor pe care i-⁠a mângâiat și pentru rugăciunea neîncetată pentru Rusia în anii războiului.

Copilăria și anii de negoț

S-⁠a născut la 31 martie 1866, într-⁠o familie de țărani din satul Vahromeevo, în ținutul Rîbinsk al guberniei Iaroslavl, și a primit la botez numele Vasile. Părinții săi se numeau Nicolae Ivanovici și Hionia Alimpievna Muraviov.

Când avea zece ani i-⁠a murit tatăl, iar curând după aceea și o soră, Olga. Băiatul a fost nevoit să plece la Sankt Petersburg ca să-⁠și câștige pâinea. Încă de copil, după unele relatări, a aflat de la un monah schimnic cum avea să-⁠i fie viața.

Ajuns în capitală în 1876, a lucrat ca băiat de prăvălie într-⁠unul dintre magazinele de la Gostinîi Dvor. Mai târziu și-⁠a aflat duhovnic în persoana bătrânului Varnava (Merkulov), ieromonah în Schitul Ghetsimani al Lavrei Sfintei Treimi și a Sfântului Serghie.

În 1882 a ajuns vânzător, iar în 1892 și-⁠a deschis propria afacere, devenind un mare negustor de blănuri, înscris în breasla a doua a negustorilor. A întemeiat o casă de achiziție și vânzare a blănurilor, iar o bună parte din marfă mergea peste hotare, în Germania, Austro-⁠Ungaria, Anglia, Franța și alte țări. Venitul său anual ajungea în medie la 90.000 de ruble, iar biografii lui sunt de acord că și ca om de afaceri a dus o viață cu totul dreaptă.

S-⁠a căsătorit cu Olga Ivanovna Netronina în 1890 (după alte surse în 1894). Din 1895 a fost membru al Societății pentru răspândirea cunoștințelor comerciale în Rusia și a urmat cursurile comerciale superioare ale acesteia, iar din 1905 a fost membru al Societății de binefacere a celor din Iaroslavl.

În 1906 a cumpărat o casă mare de vară la Tiarlevo, între Țarskoe Selo și Pavlovsk, care până în 1920 a fost locuința de căpetenie a familiei, căci în capitală era tot mai primejdios.

Soții Muraviov au avut doi copii, pe Nicolae și pe Olga. Fiica a murit de mică. Fiul, Nicolae, născut în 1895, a trecut în 1914 la catolicism și a avut o viață zbuciumată. L-⁠a cercetat pe tatăl său la Vârița în 1934, iar în ajunul războiului a fost arestat, acuzat de spionaj și împușcat la Sverdlovsk, la 4 septembrie 1941.

Călugăria

La 13 septembrie 1920 Vasile Muraviov a cerut Soborului duhovnicesc al Lavrei Sfântului Alexandru Nevski să fie primit în obște. A fost primit ca frate de ascultare și rânduit paracliser. Locțiitorul Lavrei era atunci arhimandritul Nicolae (Iarușevici).

În același timp soția sa, Olga, a intrat ca soră de ascultare în Mănăstirea Novodevicii a Învierii din Petersburg, cu numele Hristina. Soții au dăruit mănăstirilor tot ce aveau, iar numai Lavrei Vasile i-⁠a dat 40.000 de ruble în monede de aur.

La 29 octombrie 1920 a fost tuns în monahism cu numele Varnava, purtând astfel numele duhovnicului său. La 11 septembrie 1921 Sfântul Mitropolit Veniamin (Kazanski) al Petrogradului l-⁠a hirotonit ieromonah.

La sfârșitul anului 1926 părintele Varnava a primit schima mare cu numele Serafim, în cinstea Sfântului Serafim de Sarov, și a devenit duhovnicul Lavrei. Mulți veneau la el pentru spovedanie și sfat.

Bolile îl apăsau tot mai greu: suferea de reumatism, de înfundarea venelor picioarelor și de nevralgie intercostală. Probabil în primăvara anului 1930, la sfatul medicilor și cu binecuvântarea Sfântului Mitropolit Serafim (Ceciagov), a părăsit chilia din Lavră și s-⁠a mutat la Popovka, în casa de vară a protoiereului Leonid Bogoiavlenski, parohul catedralei Sfintei Treimi Izmailovski. A locuit acolo aproape doi ani, într-⁠o căsuță-⁠chilie la capătul grădinii.

Stareț la Vârița

În 1933 s-⁠a mutat în satul Vârița, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Bolile îi pricinuiau suferințe aproape de nesuportat, mai ales la picioare, dar le-⁠a purtat cu bărbăție. La el s-⁠a mutat și fosta lui soție, care trăia în nevoința monahală și a trecut la Domnul în 1945. Din 1935 i-⁠a ajutat în gospodărie și monahia Ioana (Vera Șihobalova).

Curând au început să vină la stareț mulțimi de credincioși din Vârița, din Leningrad și din alte orașe, după mângâiere, binecuvântare și sfat. Cu toată boala, părintele Serafim se nevoia în rugăciune, post și priveghere. Lunea, miercurea și vinerea nu mânca nimic, iar uneori postea desăvârșit mai multe zile la rând.

În grădina casei de pe Prospectul Pilnîi nr. 7 se afla un bolovan de granit. Pe acest bolovan, înaintea icoanei Sfântului Serafim de Sarov prinse de un măr, s-⁠a rugat starețul ani de zile. Tradiția spune că rugăciunea lui a ținut o mie de zile și o mie de nopți, după pilda ocrotitorului său de la Sarov.

În august 1941, în primele zile ale ocupației germane, s-⁠a deschis la Vârița biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, al cărei enoriaș era ieroschimonahul Serafim. El a continuat să locuiască în casa familiei Tomberg, unde primea oamenii.

În anii războiului și-⁠a continuat nevoința pe piatra din grădină, rugându-⁠se pentru izbăvirea Rusiei de vrăjmași, uneori ceasuri întregi. Era dus sau purtat pe brațe până la locul rugăciunii, în fiecare zi și pe orice vreme. Se mai povestește că s-⁠a rugat înaintea icoanei „Eu sunt cu voi și nimeni asupra voastră”, pictată de maicile de la Leușino cu binecuvântarea Sfântului Ioan de Kronstadt.

În 1945 a locuit pentru scurtă vreme în casa familiei Smirnov, apoi s-⁠a mutat în casa L. G. Efimova de pe Prospectul Maiski nr. 39, unde a închiriat câteva camere până la moarte. La sfârșitul vieții l-⁠a îngrijit ucenica sa Serafima.

Cu puțin înainte de moarte a primit o delegație de seminariști din Leningrad, între care se afla tânărul Alexei Ridiger, căruia i-⁠a prezis că va ajunge patriarh. Acesta a devenit mai târziu Patriarhul Alexei al II-⁠lea.

Învățăturile și cuvintele sale

Celor bolnavi le dădea binecuvântare să ia din ceas în ceas câte o lingură de apă sfințită și să stropească mâncarea cu ea. Spunea că nu este leac mai puternic decât apa sfințită și untdelemnul sfințit și sfătuia să fie stropite bucatele cu agheasmă mare, care sfințește totul.

Nu a scris cărți. S-⁠au păstrat de la el câteva poezii și textul cunoscut sub numele „De la Mine a fost aceasta”, semnat de stareț, în care Dumnezeu îi vorbește omului și îi arată că toate cele din viața lui, bucuriile și necazurile, vin din purtarea Sa de grijă.

Ucenicii au pus pe hârtie și multe cuvinte ale lui despre vremurile ce aveau să vină. Între ele se numără cel despre vremea când nu prigoana, ci banii și farmecele lumii îi vor depărta pe oameni de Dumnezeu, și cel despre o înflorire duhovnicească a Rusiei, cu biserici și mănăstiri redeschise. A spus și că Vârița va deveni loc de pelerinaj.

Preoți ai Bisericii Ruse au îndemnat însă la măsură față de aceste cuvinte. Protoiereul Maxim Kozlov a amintit că numai proorociile Sfintei Scripturi sunt neîndoielnice, iar preotul Gheorghe Murzin a arătat că asemenea cuvinte au ajuns la noi prin a doua sau a treia mână și nu trebuie primite cu ușurință.

Sfârșitul

În ultima zi a vieții, după mărturia celor apropiați, a avut o vedenie a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care, în lumină, i-⁠a arătat cu dreapta cerul. Starețul a citit acatistul Maicii Domnului, s-⁠a împărtășit din mâinile părintelui Alexei și a rostit rugăciunea ca Domnul să mântuiască și să miluiască lumea toată.

A trecut la Domnul la 21 martie (3 aprilie pe stil nou) 1949, în Duminica a patra a Postului Mare, când se face pomenirea Sfântului Ioan Scărarul.

Proslăvirea și cinstirea

Cu mult înainte de canonizare, fotografiile starețului și textul „De la Mine a fost aceasta” circulau printre credincioși, chiar și în ținutul lui natal. Episcopul Veniamin de Rîbinsk a mărturisit că multă vreme nu știuse că starețul cinstit la Vârița era de fel din ținutul Rîbinskului.

În august 2000 Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse l-⁠a trecut în rândul cuvioșilor, în Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei. Slujba proslăvirii în Eparhia Sankt Petersburgului a fost săvârșită la 1 octombrie 2000 în biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan de la Vârița, de Mitropolitul Vladimir (Kotliarov), împreună cu arhiepiscopul Proclu de Simbirsk și cu aproape treizeci de clerici.

În același an s-⁠a ridicat deasupra mormântului său o capelă de lemn. Alături de el se odihnește fosta lui soție, schimonahia Serafima.

În 2005 și 2006 s-⁠au așezat cruci la locul fostului sat Vahromeevo, unde s-⁠a aflat casa familiei Muraviov. În 2016 s-⁠a pus o placă memorială pe casa din Sankt Petersburg în care a locuit între 1914 și 1917, iar în 2022 i s-⁠a sfințit un monument în curtea mare a Gostinîi Dvor, unde își începuse munca de copil.

Mormântul de la Vârița este astăzi loc de pelerinaj pentru credincioși din toată lumea ortodoxă. Sfântul Cuvios Serafim de la Vârița este prăznuit la 3 aprilie (21 martie pe stil vechi).