Humfrid din Thérouanne

Sfântul Ierarh Humfrid a fost un monah benedictin de la mănăstirea Prüm, ales în anul 856 episcop de Thérouanne, în nordul Galiei, și apoi, între 864 și 866 (după alte izvoare, 868), și stareț al mănăstirii Saint-⁠Bertin. A păstorit în vremea cumplitelor năvăliri ale vikingilor, când orașul lui a fost jefuit și ars de două ori, și a rămas în amintirea Bisericii ca păstorul care nu și-⁠a părăsit turma, iar în unele relatări mai noi este numit „episcopul din furtună”. Este prăznuit la 8 martie, ziua trecerii sale la Domnul.

Obârșia și anii de la Prüm

Despre neamul lui izvoarele spun lucruri deosebite. După viața lui, s-⁠a născut în valea râului Meuse și a fost încredințat de copil de părinții săi mănăstirii Prüm, ca să fie crescut pentru slujirea Bisericii. Alte izvoare îl leagă de o familie aristocratică carolingiană înrudită cu ctitorii mănăstirii Hornbach: era fiul contelui Alberic și al Hunei și avea frați pe Henric, pe un alt Alberic și pe Heriric. Familia avea moșii întinse în Francia răsăriteană și în Lotharingia, iar prin rudenia cu contele Werner se lega de neamurile din care aveau să se tragă mai târziu împărații salieni.

La Prüm a primit haina benedictină și a trăit ca monah evlavios, alături de Sfântul Ansbald, viitorul refăcător al mănăstirii. Viața lui spune că faima vieții lui curate a ajuns la mulți oameni de seamă, între care și la împăratul Lotar I. În septembrie 855, Lotar, bătrân și greu bolnav, a venit la Prüm ca să-⁠și sfârșească viața între frați; a mai trăit doar șase zile, iar Humfrid a fost printre monahii care l-⁠au îngropat cu cinste în biserica Mântuitorului a mănăstirii.

Alegerea ca episcop

La 15 decembrie 855 a murit Sfântul Folcuin, episcopul de Thérouanne. Arhiepiscopul Hincmar de Reims, mitropolitul locului, se temea ca regele Carol cel Pleșuv să nu impună din nou pe scaunul rămas liber un om al său, fără respectarea canoanelor, așa că a încredințat episcopului de Laon grija ca alegerea să se facă după rânduială. Ales a fost Humfrid, care a primit fără voia lui această sarcină. Nu se știe bine cum a ajuns regele să-⁠l primească; se crede că a mijlocit pentru el regele Lotar al II-⁠lea al Lotharingiei. Alegerea a fost întărită de Papa Nicolae I, iar întronizarea a avut loc în 856, după viața lui, spre bucuria întregului oraș și a clerului.

Năvălirea vikingilor

Simplul monah a ajuns astfel păstor într-⁠o eparhie pe care vikingii o pustiau fără încetare. Năvălitorii urcau cu corăbiile pe râuri cât de departe se putea, apoi se revărsau asupra ținutului, ardeau ogoarele, satele și orașele și se năpusteau cu deosebită cruzime asupra bisericilor și mănăstirilor.

În 860 Humfrid a luat parte la sinodul de la Tusey, dar în 861, când o mare oaste de vikingi s-⁠a apropiat de Thérouanne, a trebuit să fugă ca să-⁠și scape viața. Deși orașul avea ziduri, nordicii l-⁠au jefuit fără să întâmpine împotrivire și l-⁠au ars în mare parte. La Rusalii au cucerit și mănăstirea Saint-⁠Bertin de la Saint-⁠Omer, au prădat-⁠o, i-⁠au dat foc și au chinuit și ucis patru monahi rămași acolo. Aproape îndată după aceea, Thérouanne a fost jefuit încă o dată, în lupta dintre Carol cel Pleșuv și Balduin Brațul de Fier, viitorul conte al Flandrei.

Chiar și când a trebuit să se ascundă, episcopul nu și-⁠a uitat turma: îi mângâia pe cei loviți, căuta adăpost pentru cei alungați din casele lor și se străduia să țină laolaltă rămășițele risipite ale eparhiei.

Scrisoarea Papei Nicolae

Zdrobit de pustiirea orașului său, Humfrid i-⁠a scris Papei Nicolae I, cerând să fie lăsat să se lepede de episcopie și să se întoarcă la viața monahală de la Prüm. Papa i-⁠a răspuns cu înțelegere, dar cu fermitate, și nu l-⁠a lăsat să-⁠și părăsească scaunul. I-⁠a amintit, printr-⁠o pildă, că dacă e greșit ca un cârmaci să-⁠și lase corabia pe mare liniștită, e cu mult mai rău să o părăsească pe furtună. I-⁠a spus totodată că a fost îndreptățit să fugă din calea prigonitorilor când viața îi era în primejdie, dar l-⁠a îndemnat să fie gata să se întoarcă îndată ce va fi cu putință, ca să-⁠și adune și să-⁠și îmbărbăteze turma risipită.

Refacerea orașului

Întărit de scrisoarea papei, Humfrid s-⁠a întors la Thérouanne și a început refacerea orașului de două ori pustiit. Printre primele zidiri ridicate din porunca lui a fost catedrala. I-⁠a îndemnat pe oameni să se întoarcă la casele lor și să-⁠și refacă locașurile sfinte și a vândut odoarele bisericii ca să-⁠i poată hrăni. Refacerea a fost ajutată de împăcarea, în 863, dintre Carol cel Pleșuv și Balduin, în a cărui stăpânire a intrat Thérouanne.

În februarie 862 a fost de față la sinodul de la Aachen, care a desfăcut căsătoria regelui Lotar al II-⁠lea cu Teutberga. Tradiția leagă de anii aceștia și o întâmplare petrecută la praznicul Adormirii: se povestește că, la 15 august 862, în timp ce un slujitor călca o cămașă a stăpânului său pentru slujbă, de sub fierul de călcat a început să curgă sânge, iar episcopul a poruncit ca haina să fie păstrată în catedrală. Atunci, sau în anul următor, Humfrid a rânduit ca praznicul Adormirii Maicii Domnului să fie ținut cu toată solemnitatea în întreaga eparhie, ceea ce până atunci nu se făcea pretutindeni.

Stareț la Saint-⁠Bertin

Humfrid a lucrat împreună cu starețul Adalard la refacerea mănăstirii Saint-⁠Bertin, iar după moartea acestuia, la 15 martie 864, frații l-⁠au ales stareț în locul lui. Fiind deopotrivă episcop și stareț, a ridicat din ruine gospodăria mănăstirii, grav lovită de năvăliri, și în 866 a primit pentru ea de la contele Magenfrid câteva moșii bogate. Curând însă a fost înlăturat cu de-⁠a sila de regele Carol cel Pleșuv, care a pus stareț pe un cleric, Hilduin, ce cumpărase de la rege această dregătorie cu treizeci de solizi. Izvoarele așază această înlăturare fie în 866, fie în 868.

Sinoadele și slujirea în Biserica francă

Documentele vremii, păstrate în colecțiile de acte sinodale ale epocii carolingiene, îl arată pe Humfrid ca pe un ierarh prezent mereu la sfaturile Bisericii, numit „episcopul Morinilor”, după vechiul popor al ținutului Thérouanne. Numele lui apare scris în mai multe chipuri: Humfridus, Hunfridus, Huntfridus, Untfredi.

La sinodul de la Tusey (octombrie-⁠noiembrie 860), adunat din douăsprezece provincii pentru a cerceta disputa despre predestinare și pentru a sprijini bisericile și mănăstirile pustiite de vikingi, a semnat hotărârile și două acte în folosul mănăstirii Saint-⁠Martin din Tours, dintre care unul vorbește tocmai despre prăpădul adus de nordici. A semnat apoi la sinodul de la Pîtres și Soissons din iunie 862 și un act regesc pentru Saint-⁠Denis în același an, iar în octombrie 863 a fost martor la Verberie, în pricina episcopului Rothad de Soissons.

În august 866 a luat parte la sinodul de la Soissons, adunat la cererea Papei Nicolae I, unde treizeci și cinci de episcopi, în frunte cu Hincmar de Reims, au cercetat situația clericilor hirotoniți de arhiepiscopul Ebbo, care fusese caterisit. A semnat cele două scrisori sinodale trimise papei, dintre care una mijlocea pentru episcopii izgoniți cu totul din scaunele lor de cruzimea nordicilor, o suferință pe care el o cunoscuse.

Numele lui apare și în capitularul regesc de la Quierzy din 857, într-⁠o copie adresată lui și conților Ingiscalc și Berengar. Această copie s-⁠a păstrat într-⁠un manuscris de lux, cu inițiale în roșu, verde și aur, alcătuit pe la 875 și socotit menit chiar curții lui Carol cel Pleșuv; el se află astăzi la biblioteca Beinecke a Universității Yale.

Ultimii ani

În 868, fratele lui, Heriric, pregătindu-⁠se de pelerinaj la Roma, a dăruit mănăstirii Prüm moșii la Bingen, Weinsheim și pe râul Glan, pentru mântuirea sufletului său, a fraților săi Humfrid, Henric și Alberic și a părinților Alberic și Huna. Daniia a fost întărită de cincizeci și cinci de martori, între care și episcopul Humfrid. El însuși s-⁠a pregătit de drum spre Roma, la mormintele Sfinților Apostoli Petru și Pavel, însoțit de monahul Guntbert, tovarăș și scrib al lui. Asemenea călătorii erau primejdioase, așa că și-⁠a rânduit treburile mai înainte, iar pe drum, lângă Bingen pe Rin, a dăruit și el o moșie mănăstirii Prüm, cu care a rămas legat toată viața.

Izvoarele nu se potrivesc asupra sfârșitului lui. După unele, a trecut la Domnul la Thérouanne, la 8 martie 869, la vârsta de optzeci și șapte de ani, și a fost îngropat în catedrala pe care o refăcuse; după altele, a murit la Prüm, la 8 martie 871, iar actele în care apare se întind până în 870. Succesorul lui la Thérouanne a fost numit de Carol cel Pleșuv.

Cinstirea

Curând după moarte, Humfrid a început să fie cinstit ca sfânt la Thérouanne, iar cinstirea lui s-⁠a răspândit apoi în nordul Franței și în Flandra; viața lui pomenește multe minuni petrecute la mormânt. La 13 aprilie 1108, episcopul Ioan de Thérouanne i-⁠a scos moaștele și le-⁠a așezat într-⁠o raclă nouă, pe altarul catedralei.

După ce oștile împăratului Carol al V-⁠lea au distrus Thérouanne în 1553, moaștele au fost împărțite: capul a fost dus și cinstit la Saint-⁠Omer, iar alte părți la Ypres. Acestea din urmă au fost pângărite și arse în tulburările religioase din vremea războaielor din Țările de Jos.

Culegerea bollandiștilor Acta Sanctorum îl pomenește alături de alți sfinți ai eparhiei Thérouanne, iar canonicii de la Saint-⁠Omer îl cinsteau împreună cu Sfinții Audomar (9 septembrie), Erkembod (12 aprilie) și Folcuin (14 septembrie). Sfântul Humfrid este prăznuit la 8 martie.