Ioan Gură de Aur

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, este cel mai mare predicator al Bisericii și unul dintre cei trei Sfinți Ierarhi. A trăit în veacul al patrulea, și-⁠a păstorit turma cu râvnă și a murit în exil. Liturghia care se slujește în cele mai multe zile ale anului îi poartă numele. Biserica îl cinstește ca mare dascăl al lumii.

Copilăria și nevoința

S-⁠a născut la Antiohia, în jurul anului 347, într-⁠o familie de ofițer. Tatăl, Secundus, a murit curând după nașterea lui, iar mama, Antuza, rămasă văduvă la douăzeci de ani, nu s-⁠a recăsătorit și s-⁠a îngrijit de creșterea fiului ei în credință. Tânărul a învățat la cei mai buni filosofi și retori, dar a lăsat înțelepciunea păgână și s-⁠a dăruit studiului Scripturii. Episcopul Meletie al Antiohiei l-⁠a iubit ca pe un fiu, l-⁠a învățat credința și l-⁠a botezat în 367. După trei ani a fost tuns citeț. A studiat cu Diodor din Tars și cu preotul Flavian, învățători ai vieții ascetice. După moartea mamei s-⁠a făcut monah, numind monahismul „adevărata filosofie”.

Ioan a fugit de treapta episcopală, dar, pe ascuns, l-⁠a ajutat pe prietenul său Vasile să fie hirotonit. În această vreme a scris Șase cuvântări despre preoție, o lucrare mare de teologie pastorală ortodoxă. Patru ani a trăit în pustie sub îndrumarea unui părinte încercat, iar doi dintre ei într-⁠o peșteră, în deplină tăcere. Postirea, privegherea și stările de veghe i-⁠au slăbit stomacul și rinichii, așa că a fost silit să se întoarcă la Antiohia. Aici a scris despre feciorie, despre Providență și despre viața monahală.

Predicatorul Antiohiei

Meletie l-⁠a hirotonit diacon în 381, iar episcopul Flavian l-⁠a hirotonit preot în 386. Timp de doisprezece ani a predicat în biserică, de obicei de două ori pe săptămână, uneori zilnic. Din cuvintele lui frumoase i s-⁠a dat numele Chrysostomos, „Gură de Aur”. A tâlcuit cărți întregi din Scriptură: Facerea, Psalmii, Evangheliile după Matei și după Ioan, epistolele Sfântului Pavel, precum și multe predici la praznice, la sfinți și apologetice. A vorbit despre pocăință, milostenie și datoria bogaților față de săraci. În vremea lui, Biserica din Antiohia hrănea zilnic până la trei mii de fecioare și văduve, fără să-⁠i socotim pe cei bolnavi sau străini.

În 387, când antiohienii au doborât statuile împăratului și se temeau de pedeapsă, predicile lui au calmat și întărit cetatea.

Arhiepiscop al Constantinopolului

În 397, după moartea arhiepiscopului Nectarie, Ioan a fost ales în scaunul Constantinopolului, fiind dus acolo aproape cu de-⁠a sila. A îndreptat viața clerului, a folosit mijloacele arhiepiscopiei pentru spitale și hanuri de pelerini, a postit aspru, a trimis misionari la goți, la sciți, în Fenicia și în Persia și a pus un episcop pentru Bosfor, în Crimeea. A rânduit slujbele, a introdus cântarea antifonică la privegheri și a alcătuit rugăciuni pentru tainele Bisericii. Din amvon a mustrat luxul și nedreptatea celor mari, fără să cruțe curtea împărătească.

Din pricina aceasta și-⁠a făcut dușmani: pe împărăteasa Eudoxia, pe Teofil al Alexandriei și pe episcopul Severian din Gabala. Un sinod ținut la Stejar, lângă Calcedon, l-⁠a depus pe nedrept, iar împăratul l-⁠a trimis în exil. În noaptea următoare a fost un cutremur, Eudoxia s-⁠a înspăimântat și l-⁠a chemat înapoi. După doar două luni, o nouă învinuire a stârnit mânia ei, iar în martie 404 un alt sinod nedrept a hotărât din nou exilul său. La plecarea lui, biserica Sfânta Sofia și clădirea Senatului au ars. Eudoxia a murit în octombrie 404.

Exilul și sfârșitul

Din exilul de la Cucuz, a scris scrisori de mângâiere prietenilor și ucenicilor, între ei diaconița Olimpiada, iar 245 dintre ele s-⁠au păstrat. În iarna lui 406, bolnav, a primit poruncă să fie dus mai departe, la Pityus, pe malul Mării Negre. A mers trei luni sub pază militară, prin ploaie și ger, dar nu a ajuns, pentru că puterile l-⁠au părăsit la Comana. În noaptea dinaintea sfârșitului i s-⁠a arătat mucenicul Vasiliscu: „Nu deznădăjdui, frate Ioane, mâine vom fi împreună”. După ce s-⁠a împărtășit cu Sfintele Taine, a adormit în Domnul la 14 septembrie 407, cu cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.

Moaștele și cinstirea

În 438, la treizeci de ani după moartea lui, moaștele au fost aduse la Constantinopol în vremea împăratului Teodosie al II-⁠lea, fiul Eudoxiei, la cererea patriarhului Proclu, ucenicul sfântului. Trimișii împăratului nu au putut ridica sicriul, până când împăratul a scris sfântului o scrisoare în care i-⁠a cerut iertare. Trupul a fost aflat nestricat. Teodosie a stat în lacrimi la sicriu și a cerut iertare pentru maica lui. Moaștele au fost așezate în biserica Sfinților Apostoli, unde, după relatarea OCA, credincioșii au strigat „Părinte, urcă-⁠te pe scaunul tău”, iar sfântul ar fi spus: „Pace tuturor”. Multe moaște au fost luate de cruciați în 1204 la Roma, iar o parte a fost restituită Bisericii Ortodoxe la 27 noiembrie 2004 și se păstrează în biserica Sfântul Gheorghe din Istanbul. Capul este păstrat la mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte.

Biserica Ortodoxă îl pomenește la 13 noiembrie, ziua în care ar fi ajuns la Constantinopol vestea morții lui, la 27 ianuarie, Aducerea moaștelor, și la 30 ianuarie, în soborul celor trei Sfinți Ierarhi, împreună cu Vasile cel Mare și Grigorie Teologul. Ziua propriu-⁠zisă a adormirii, 14 septembrie, a fost mutată pentru că în ea se prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci.