Ioan Tăcutul

Cuviosul Ioan Tăcutul (Ioan Isihastul, Ioan Savaitul) a fost episcop și apoi pustnic, cunoscut pentru că a trăit șaptezeci și șase de ani în singurătate și tăcere. Numele de „Tăcutul” i s-⁠a dat pentru dragostea lui de liniște și de adunarea minții. Se pomenește la 3 decembrie în Biserica Ortodoxă și la 13 mai în cea Catolică.

S-⁠a născut în 454 la Nicopole, în Armenia (azi Koyulhisar, în Turcia), într-⁠o familie de generali și guvernatori, ca fiu al lui Encratie și al Eufimiei. Părinții i-⁠au murit când avea optsprezece ani; atunci a împărțit o parte din avere săracilor și cu alta a zidit biserici și o mănăstire, în care a stat cu zece tineri monahi, ducând o viață de muncă aspră și rugăciune. Pentru viața lui, episcopul Sebastiei l-⁠a sfințit episcop al Coloniei din Armenia, la douăzeci și opt de ani, fără voia lui; a purtat această slujire nouă ani. Către 490 a mers la Constantinopol să ceară împăratului să potolească o prigoană locală; după aceea nu s-⁠a mai întors la Colonia, ci, dorind să se întoarcă la singurătate, a plecat la Ierusalim. Biograful lui spune că într-⁠o noapte, pe când se ruga, a văzut o cruce luminoasă și a auzit un glas: „Dacă dorești să te mântuiești, urmează această lumină”. Lumina l-⁠a dus la mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit. La treizeci și opt de ani a intrat în mănăstire, unde trăiau o sută cincizeci de monahi. Pe la 494 Sava i-⁠a dat o chilie pentru liniștire nestrămutată. Cinci zile pe săptămână postea și ieșea din chilie doar sâmbăta și duminica, la Liturghie. După trei ani a fost făcut econom al mănăstirii.

Ioan nu spusese niciodată nimănui că fusese episcop, iar după patru ani Sava l-⁠a găsit vrednic de preoție și l-⁠a înfățișat patriarhului Ilie al Ierusalimului. Ajunși la Golgota, Ioan a cerut să vorbească între patru ochi: „Sfinte Părinte, am ceva să-⁠ți spun în taină; după aceea, dacă mă vei socoti vrednic, voi primi hirotonia”. A mărturisit: „Părinte, am fost sfințit episcop, dar din pricina multelor mele păcate am fugit și am venit în această pustie să aștept venirea Domnului”. Patriarhul s-⁠a mirat și a spus lui Sava că dorește să fie scutit de hirotonia acestui om. Sava s-⁠a temut că Ioan făcuse o faptă rea, dar după rugăciune Dumnezeu i-⁠a descoperit adevărul. Ioan a vrut să plece, dar Sava l-⁠a oprit, făgăduind să păstreze taina. Ioan a stat în chilie patru ani, fără să vorbească cu nimeni afară de cel ce îi aducea cele de trebuință. În 503, unii ucenici neliniștiți l-⁠au silit pe Sava să părăsească mănăstirea, iar Ioan s-⁠a mutat într-⁠o pustie din apropiere, unde a trăit șase ani în tăcere, vorbind numai cu Dumnezeu și hrănindu-⁠se cu rădăcini și ierburi. Când Sava s-⁠a întors, l-⁠a convins să revină. Ioan prețuia obscuritatea și smerenia și voia să trăiască necunoscut, dar nu a izbutit. A stat în chilia lui patruzeci de ani, fără să alunge pe cei ce veneau după povață, între care Chiril din Scitopolis, care i-⁠a scris viața. Chiril l-⁠a întrebat ce să facă cu viața sa; Ioan l-⁠a sfătuit să intre în lavra Sfântului Eftimie; Chiril nu a ascultat și, îmbolnăvindu-⁠se la o mănăstire mică de pe malul Iordanului, s-⁠a căit; Ioan i s-⁠a arătat în vis și l-⁠a mustrat.

Ioan a lucrat și împotriva ereziei lui Origen. Se spune că vedea limpede în lumea duhovnicească și vindeca bolnavii. A adormit în 558, în al o sută patrulea an al vieții. Cea mai veche traducere slavă a vieții lui se află în Mineiul de la Suprasl, din secolul al XI-⁠lea. Se pomenește la 3 decembrie și la 30 martie.