Nădejdea din Roma

Sfânta Mucenică Nădejdea din Roma, copilă, a pătimit în anul 137, în vremea împăratului Adrian (117-138), împreună cu surorile ei Credința și Dragostea și cu mama lor, Sofia. În Roma trăia o văduvă evlavioasă, Sofia (numele înseamnă „înțelepciune”), care avea trei fiice, numite cu numele celor mai mari virtuți creștine: Credința, Nădejdea și Dragostea. Fiind o creștină adânc credincioasă, Sofia le-⁠a crescut pe fiice în dragoste față de Dumnezeu, învățându-⁠le să nu se lipească de bunurile pământești. Vestea că familia aceasta este creștină a ajuns la împărat, iar el a dorit să vadă personal cele trei surori și pe mama care le crescuse. Toate patru s-⁠au înfățișat înaintea împăratului și au mărturisit fără teamă credința în Hristos, Cel înviat din morți și dăruitor de viață veșnică tuturor celor ce cred în El. Mirat de îndrăzneala tinerelor creștine, împăratul le-⁠a trimis la o păgână, căreia i-⁠a poruncit să le convingă să se lepede de credință. Dar toate argumentele și elocința învățătoarei păgâne au fost în zadar, iar surorile creștine, aprinse de credință, nu și-⁠au schimbat convingerile. Atunci au fost aduse iar înaintea împăratului Adrian, care a cerut stăruitor să aducă jertfă zeilor păgâni. Dar fetele au respins cu indignare porunca.

„Avem un Dumnezeu Ceresc”, au răspuns ele, „copiii Lui vrem să rămânem, iar zeilor tăi le scuipăm și nu ne temem de amenințările tale. Suntem gata să pătimim și chiar să murim pentru scumpul nostru Domn Iisus Hristos”. Atunci, mâniat, Adrian a poruncit ca fetele să fie supuse la felurite chinuri. Călăii au început cu Credința, în fața mamei și a surorilor. A fost bătută, i-⁠au tăiat pieptul, a fost aruncată în foc, apoi într-⁠un cazan cu smoală clocotită. Dar prin voia Domnului cazanul s-⁠a răcit și nu i-⁠a făcut nici un rău mărturisitoarei. Atunci a fost osândită să i se taie capul cu sabia. „Merg cu bucurie la Domnul și Mântuitorul meu cel iubit”, a spus Sfânta Credința, și și-⁠a plecat cu bărbăție capul sub sabie și așa și-⁠a dat duhul lui Dumnezeu.

Surorile mai mici, Nădejdea și Dragostea, încurajate de curajul celei mari, au răbdat chinuri asemănătoare. Focul nu le-⁠a făcut nici un rău, apoi li s-⁠au tăiat capetele cu sabia. Pe Sofia nu au chinuit-⁠o trupește, ci au osândit-⁠o la o suferință sufletească și mai mare, despărțirea de copiii chinuiți. Pătimitoarea a îngropat cinstitele rămășițe ale fiicelor și două zile nu s-⁠a mișcat de la mormântul lor. În ziua a treia Domnul i-⁠a trimis o moarte liniștită și a primit în lăcașurile cerești sufletul ei mult pătimitor. Sfânta Sofia, după ce a răbdat pentru Hristos mari chinuri sufletești, a fost numărată de Biserică, împreună cu fiicele, între sfinți. Au pătimit în anul 137. Credința, cea mai mare, avea atunci doisprezece ani, a doua, Nădejdea, zece, iar cea mai mică, Dragostea, doar nouă. Nădejdea este pomenită la 30 septembrie, după stilul nou.