Nectarie de la Meteora

Cuviosul Nectarie de la Meteora, ctitor, s-⁠a născut la sfârșitul veacului al XV-⁠lea, frate de trup cu cuviosul Teofan, amândoi din neamul ales Apsaras din Ioannina, și au primit o învățătură aleasă. Lepădându-⁠se de iluziile și de slava mincinoasă a lumii, Nectarie și Teofan au devenit monahi sub povățuirea unui sfânt stareț, Sava (pomenit la 3 februarie), pe una din insulele lacului Ioannina. Povățuitorul i-⁠a învățat temeliile nevoinței, iar tot restul vieții n-⁠au ocolit o clipă asprimea: nu au întrebuințat niciodată untdelemn, adesea mâncau numai în zi, și Teofan a purtat până la sfârșit pe trup lanțuri grele. După un timp au fost învredniciți cu hirotonia în preoție.

După zece ani starețul s-⁠a mutat la Domnul. Frații s-⁠au simțit orfani și au plecat la Sfântul Munte Athos, unde au mers la mănăstirea Dionisiu, vestită prin asprimea ei, ca să vorbească cu sfântul patriarh Nifon (pomenit la 11/24 august). Acesta le-⁠a sfătuit pe Nectarie și Teofan să se întoarcă în singurătatea lor și să trăiască potrivit poruncilor starețului. Dar, la întoarcere, au aflat că ctitorii lumești ai mănăstirii cereau plată pentru drepturile de proprietate. Vrând să păstreze liniștea duhovnicească și să ocolească neînțelegerile, frații au preferat să se lepede de drepturile lor îndreptățite și au plecat în adâncul insulei să întemeieze o mănăstire nouă. Au zidit două biserici: una închinată Înaintemergătorului Domnului, alta Sfântului Nicolae (1507). Aproape de aceasta din urmă s-⁠au așezat trei surori ale lor, precum și alte rude, ca să ducă o viață îngerească. Dar și acolo, la îndemnul vrăjmașului neamului omenesc, autoritățile bisericești și lumești locale îi tulburau mereu pe nevoitori, deși frații primiseră de la patriarh toate drepturile de a întemeia în acel loc o mănăstire neatârnată. Amintindu-⁠și sfatul Sfântului Nifon, care le spusese odată: „Dacă apare o piedică, nu vă împotriviți, ci fugiți din locul acela și găsiți altul unde să puteți trăi în pace”, au hotărât să lase încă o dată tot ce zidiseră cu osteneli grele, cu cheltuieli mari și din dragoste de liniște. Nevoitorii au plecat în Tesalia, în cel mai mare centru monahal al vremii, Meteora.

Cu îngăduința egumenului mănăstirii Schimbării la Față au petrecut șapte ani într-⁠unul din cuiburile de vultur de pe stânca numită „stâlpul Înaintemergătorului”. Apoi, în 1518, frații au trecut să locuiască pe stânca de neînvins a lui Varlaam, unde odinioară un monah cu acest nume zidise biserica Trei Ierarhi, ajunsă cu vremea în părăsire. Frații au refăcut-⁠o și au început o viață de nevoință. Curând evlavia lor a atras mulți monahi. Obștea a crescut repede până la treizeci de viețuitori, încât au trebuit să zidească o nouă biserică, în numele Tuturor Sfinților. Frații au avut grijă să ridice și alte clădiri necesare vieții de pustnic și s-⁠au străduit să rânduiască munca pământului, ca monahii, fără griji, să poată arăta râvnă în slujirea Domnului. Sfinții Nectarie și Teofan îi îndrumau pe monahi spre desăvârșirea sufletului atât prin cuvânt, cât și prin pildă.

Ajunși la capătul drumului pământesc, au lăsat o povestire a vieții lor și un testament în care îi chemau pe monahi să fie uniți ca părțile unui singur trup și să se întreacă între ei numai în râvnă și statornicie. Când, la 17 mai 1544, zidirea bisericii s-⁠a terminat, Teofan, bolnav greu în ultimele zece luni, a poruncit să fie dus acolo, ca să vadă cu ochii lui roadele ostenelilor sale. A slăvit pe Domnul, a binecuvântat frățimea și pe zidari, apoi s-⁠a întors în chilie și s-⁠a pregătit de moarte. Când monahii cântau canonul de ieșire a sufletului, pe cer a strălucit o stea luminoasă, iar când sfântul Teofan și-⁠a dat sufletul lui Dumnezeu, steaua a dispărut. Sfântul Nectarie s-⁠a mutat la Domnul la 7 aprilie 1550. Este pomenit la 30 mai, după calendarul grecesc.