Sebbi

Sfântul Sebbi (Sæbbi, Sebba), rege al Essexului, a fost un rege creștin din Anglia anglo-⁠saxonă, cinstit ca sfânt din vremea Bisericii nedespărțite. Era fiul regelui Sexred și a domnit în Essex împreună cu vărul său Sighere din 664 până în jurul anului 683 și apoi singur până în 694, când s-⁠a retras la o mănăstire. A murit în 695 (izvoarele dau 29 august 694 sau 695) și a fost îngropat în catedrala veche Sfântul Pavel din Londra. Biserica Ortodoxă îl pomenește la 29 august, ca și Martirologiul Roman.

Domnia

Sighere și Sebbi erau veri cu predecesorul lor, Swithelm, mort în 664 în timpul unei mari molime. După părerea cercetătorilor, Sebbi era într-⁠o stare de dependență față de Sighere. În 665 Sighere a apostaziat și a căzut iar în păgânism, împreună cu o parte din nobilime, iar Sebbi a rămas credincios creștin. Între ei a izbucnit o rivalitate: Sighere a găsit sprijin în Wessex, Sebbi în Mercia. Din pricina acestei rivalități, regele Wulfhere al Merciei s-⁠a așezat în 665 ca stăpân al Essexului. El a trimis pe Jaruman, episcopul Merciei, să-⁠i readucă pe oamenii din Essex la creștinism. Izvorul ucrainean spune că Sebbi, în alianță cu Wulfhere, l-⁠a atacat pe Sighere, care a fost înfrânt și silit să revină la creștinism, iar amândoi au recunoscut suveranitatea Merciei. Izvorul rus povestește altfel: Sighere ar fi fugit din țară în 683, s-⁠ar fi întors în 687 și s-⁠ar fi împăcat cu Sebbi; aceleași izvoare nu se potrivesc nici asupra datei urcării pe tron (izvorul rus dă anul 694, care este de fapt anul retragerii).

În 686, Cædwalla, subrege al Wessexului, s-⁠a așezat ca stăpân al Essexului. El și Sebbi au pornit război în Kent, l-⁠au alungat pe regele Eadric, iar Sebbi a stăpânit vestul Kentului (izvorul ucrainean adaugă că Sighere și Cædwalla au mers cu el). Atunci, se presupune, Sebbi a întemeiat vechea mănăstire de la Westminster; izvorul ucrainean spune că a dat sume mari pentru refacerea și așezarea ei. După moartea lui Sighere (în jurul lui 683 după izvorul englez; 689 după cel ucrainean), Sebbi a rămas singur stăpânitor al Essexului până în 694. A păstrat o politică de pace cu Wessexul și Mercia, manevrând între aceste regate, și a sprijinit mult clerul, făcând mult pentru creștinarea deplină a Essexului.

Se crede că în 694 a abdicat ca să intre într-⁠o mănăstire; i-⁠au urmat fiii săi Sigeheard și Swæfred, care au domnit împreună peste Essex. Un alt fiu, Swæfheard, a domnit în Kent.

Retragerea și sfârșitul după Beda

Beda Cuviosul povestește (IV, 11) că Sebbi era om evlavios, foarte dedicat faptelor de pietate, milosteniei și rugăciunii dese. Prefera viața privată și monahală tuturor bogățiilor și onorurilor regatului său, viață pe care ar fi îmbrățișat-⁠o cu mult înainte dacă soția lui nu ar fi refuzat cu hotărâre să se despartă de el; de aceea mulți spuneau că un om cu așa fire ar fi trebuit să fie mai degrabă episcop decât rege. După treizeci de ani de domnie și de ostășie a împărăției cerești, s-⁠a îmbolnăvit greu. Și-⁠a îndemnat soția să se închine împreună slujirii lui Dumnezeu, fiindcă nu mai puteau să se bucure de lume, sau mai bine zis s-⁠o slujească. După multă greutate a obținut asta de la ea. S-⁠a dus la Waldhere, episcopul Londrei, urmașul lui Earconwald, și cu binecuvântarea lui a primit îmbrăcămintea monahală pe care o dorise de mult. A adus episcopului o sumă mare de bani pentru săraci, fără să păstreze nimic pentru sine, dorind să rămână sărac cu duhul pentru împărăția cerurilor.

Când boala a sporit și a simțit apropiindu-⁠se ziua morții, om cu fire regală, s-⁠a temut ca nu cumva, în dureri și la apropierea morții, să săvârșească ceva nevrednic de persoana lui, cu vorba sau cu vreo mișcare a mădularelor. L-⁠a chemat deci pe episcopul Londrei, unde se afla atunci, și l-⁠a rugat să nu fie nimeni de față la moartea lui în afară de episcop și de doi slujitori. Episcopul a făgăduit că va face aceasta cu bucurie. Nu după mult, omul lui Dumnezeu a adormit și a văzut o vedenie mângâietoare, care i-⁠a luat toată neliniștea și i-⁠a arătat ziua în care va pleca din viață. Trei bărbați în haine strălucitoare au venit la el: unul s-⁠a așezat în fața patului, ceilalți au stat în picioare și au întrebat de starea bolnavului. Cel de la pat a spus că sufletul lui va ieși din trup fără durere, într-⁠o mare strălucire de lumină, și a vestit că va muri a treia zi; amândouă s-⁠au împlinit. În a treia zi a căzut pe neașteptate ca într-⁠un somn și și-⁠a dat sufletul fără simțire și fără durere.

Pentru îngroparea lui fusese pregătit un sicriu de piatră, dar trupul era cu o palmă mai lung. Au tăiat piatra și au lărgit sicriul cu două degete, dar tot nu încăpea. Se gândeau să caute un alt sicriu sau să scurteze trupul, îndoindu-⁠l la genunchi. Dar o minune a Proniei a împiedicat împlinirea acestor planuri: dintr-⁠odată, în fața episcopului, a lui Sighard, fiul regelui care se făcuse monah și avea să domnească după el împreună cu fratele său Suefred, și a multor oameni, sicriul s-⁠a găsit potrivit cu lungimea trupului, încât s-⁠a putut pune și o pernă la cap, iar la picioare sicriul era mai lung cu patru degete. A fost îngropat în biserica Sfântului Apostol al neamurilor, Pavel, după învățăturile căruia învățase să nădăjduiască cele cerești.

Mormântul

Mormântul lui Sebbi a scăpat din incendiul din 1087 de la Sfântul Pavel, iar moaștele i-⁠au fost mutate în a doua jumătate a secolului al XII-⁠lea într-⁠un sarcofag de marmură neagră. Sarcofagul a fost desenat de Wenceslaus Hollar în seria publicată în istoria catedralei de Dugdale. Mormântul a fost nimicit în Marele Incendiu al Londrei din 1666. În catedrala Wren a fost pusă o placă în cinstea lui Sebbi.