Teofan de la Meteora

Sfântul Cuvios Teofan de la Meteora, ctitor, s-⁠a născut spre sfârșitul veacului al XV-⁠lea, împreună cu fratele său Nectarie, în vechea familie a Apsarazilor din Ioannina. Amândoi au primit o educație aleasă, dar au lăsat slava și iluziile lumii și s-⁠au făcut monahi sub îndrumarea bătrânului Sava (pomenit la 3 februarie), pe una dintre insulele lacului Ioannina. Bătrânul i-⁠a învățat temeliile nevoinței, iar ei nu s-⁠au abătut toată viața de la o viață aspră: nu foloseau untdelemn, adesea mâncau doar din două în două zile, iar Teofan a purtat până la sfârșit lanțuri grele pe trup. După un timp au fost hirotoniți preoți.

La Ioannina și pe Athos

După zece ani, bătrânul a trecut la Domnul. Frații s-⁠au simțit orfani și au plecat la Sfântul Munte Athos. Au ajuns la Mănăstirea Dionisiu, vestită pentru asprimea ei, ca să vorbească cu sfântul patriarh Nifon (pomenit la 11 august stil vechi). El i-⁠a sfătuit să se întoarcă în singurătatea lor și să trăiască după poruncile bătrânului. Întorși, au aflat că ctitorii mireni ai mănăstirii cereau plată pentru drepturile de proprietate. Ca să-⁠și păstreze liniștea sufletească și să evite judecăți, frații au renunțat la drepturile lor îndreptățite și s-⁠au dus în adâncul insulei să întemeieze o mănăstire nouă.

Au zidit două biserici, una închinată Înaintemergătorului Domnului, alta Sfântului Nicolae (1507). Lângă a doua s-⁠au așezat și trei surori ale lor, cu alte rude, ca să ducă o viață îngerească. Dar și acolo, la îndemnul vrăjmașului, autoritățile bisericești și lumești îi tulburau mereu, deși frații primiseră de la patriarh toate drepturile pentru o mănăstire independentă în acel loc. Amintindu-⁠și sfatul sfântului Nifon, care le spusese odată: dacă apare o piedică, nu vă împotriviți, ci fugiți din acel loc și găsiți altul unde să trăiți în pace, au hotărât să lase iar tot ce clădiseră cu muncă grea, cheltuieli mari și dragoste de liniște. Au pornit spre Tesalia, la cel mai mare centru monahal al vremii, Meteora.

La Meteora

Cu îngăduința egumenului Mănăstirii Schimbarea la Față, au petrecut șapte ani într-⁠un cuib de vultur pe stânca numită stâlpul Înaintemergătorului. Apoi, în 1518, s-⁠au mutat pe stânca de neînvins a lui Varlaam, unde un monah cu acest nume zidise cândva biserica Sfinților Trei Ierarhi, ajunsă în paragină. Frații au refăcut-⁠o și au început o viață de nevoință.

În curând evlavia lor a atras mulți monahi. Obștea a crescut repede până la treizeci de viețuitori, așa că a trebuit zidită o nouă biserică, închinată Tuturor Sfinților. Frații au îngrijit și de celelalte clădiri necesare vieții de sihăstrie și au pus la punct gospodăria, ca monahii să se poată dărui slujirii Domnului fără griji. Sfinții Nectarie și Teofan i-⁠au povățuit pe monahi spre desăvârșirea sufletului și prin cuvânt, și prin pilda lor.

Sfârșitul

Aproape de sfârșitul vieții, au lăsat o povestire despre viața lor și un testament, în care îi chemau pe monahi să fie uniți ca părțile unui singur trup și să se întreacă între ei numai în râvnă și statornicie. Când, la 17 mai 1544, zidirea bisericii a fost încheiată, Teofan, bolnav greu în ultimele zece luni, a poruncit să fie dus acolo, ca să vadă cu ochii lui rodul muncii. L-⁠a slăvit pe Domnul, a binecuvântat frățimea și pe meșteri, apoi s-⁠a întors în chilie și s-⁠a pregătit de moarte. Pe când monahii cântau canonul de ieșire a sufletului, pe cer a strălucit o stea luminoasă, iar când sfântul Teofan și-⁠a dat sufletul lui Dumnezeu, steaua a dispărut. Sfântul Nectarie a trecut la Domnul la 7 aprilie 1550.

Pagina Azbyka dă ziua de 30 mai pentru pomenirea lui Teofan, după calendarul grecesc, și precizează că nu este în calendarul actual al Bisericii Ruse.