Alban

Sfântul Alban a fost un cetățean și, după unele izvoare, soldat roman din Verulamium, în Britania, care a primit moartea pentru Hristos în vremea marilor prigoane. Este socotit întâiul martir al Britaniei și, împreună cu Sfinții Iuliu și Aaron, unul dintre cei trei mucenici din Britania romană cunoscuți din izvoarele vechi. Este pomenit la 22 iunie.

Viața

Izvoarele despre el sunt puține. Se știe doar că trăia la Verulamium (azi St Albans) în jurul anului 300; nu se cunosc nici familia, nici vârsta lui. Cel mai vechi izvor este Viața lui Germanus, scrisă de Constanțiu din Lyon între 460 și 480, care spune că Germanus a vizitat mormântul lui Alban în 429. Istoricul Gildas, în jurul anului 547, vorbește și el despre Alban și despre martiriul lui. Cea mai cunoscută povestire este a Cuviosului Beda, din 731. După Beda, mucenicia a avut loc în vremea prigoanei lui Dioclețian, între 302 și 305; alte izvoare o pun mai devreme, sub Septimiu Sever sau sub Deciu.

Mărturisirea

Alban a primit în casa lui un preot care fugea de prigonitori și l-⁠a ținut câteva zile. Preotul, numit mai târziu Amfibal („manta”), se ruga și priveghea zi și noapte. Alban a fost atât de mișcat de credința și de evlavia lui, încât a început să-⁠l urmeze și s-⁠a făcut creștin. Când s-⁠a aflat că ascunde un fugar, soldații au venit la casa lui. Alban a îmbrăcat haina preotului și s-⁠a înfățișat în locul lui.

Dus la judecător, care tocmai aducea jertfe idolilor, Alban a refuzat să se închine zeilor. El a spus: „Mă închin și slujesc Dumnezeului celui adevărat și viu, Care a făcut toate.” Biserica abației din St Albans se roagă și azi cu aceste cuvinte. Judecătorul a poruncit să fie biciuit, crezând că suferința îi va clinti inima, dar Alban a răbdat cu bucurie. Apoi a poruncit să i se taie capul.

Moartea

Spre locul execuției, Alban a ajuns la un râu repede, peste care podul era blocat de mulțimea curioșilor. Cu mare dor de mucenicie, a ridicat ochii spre cer, iar apele s-⁠au retras și au trecut pe uscat. Călăul, mișcat, și-⁠a aruncat sabia la picioarele lui și a cerut să moară cu el sau în locul lui. Au mers apoi cam cinci sute de pași, până pe un deal lin, acoperit cu flori. Pe culme, Alban a însetat și s-⁠a rugat, și un izvor a țâșnit la picioarele lui. Acolo i s-⁠a tăiat capul, ca și primului soldat care, convertit, nu a vrut să-⁠l ucidă și care a primit botezul prin sângele vărsat pentru Hristos. După tradiție, ochii celui de-⁠al doilea călău au căzut din orbite în clipa în care capul sfântului a căzut.

Cinstirea

Cinstirea lui Alban s-⁠a păstrat și după cucerirea anglo-⁠saxonă. În jurul anului 429, episcopul Germanus de Auxerre a mers la mormântul lui. Regele Offa al Merciei a întemeiat pe locul mucenicirii o mare mănăstire benedictină, care a dat numele orașului St Albans, iar biserica ei este astăzi catedrală. Racla de piatră a fost sfărâmată în 1539, la desființarea mănăstirilor, iar în 1872 s-⁠au adunat peste două mii de bucăți, din care a fost refăcută. Lângă ea se țin slujbe de către preoți ortodocși și catolici. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a trecut numele lui în calendar în 2017. În biserică se află și moaștele lui Amfibal, preotul pe care Alban l-⁠a ocrotit; după izvoare medievale, acesta a fost prins mai târziu și ucis la Verulamium.