Grigorie Dascălul

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul (Grigorie al IV-⁠lea, în lume Gheorghe) s-⁠a născut în 1765 la București și a adormit la 22 iunie 1834, tot acolo. A fost mitropolit al Ungrovlahiei de la înscăunarea din 11 ianuarie 1823 până la moarte. A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința din octombrie 2005, cu prăznuirea la 22 iunie.

Tinerețea și munca de tipar

S-⁠a născut la București, cu numele de botez Gheorghe. A urmat cursurile școlii de la Sfântul Sava, unde a studiat teologia, latina și greaca. În aceeași vreme se aflau la Sfântul Sava tineri moldoveni trimiși de mitropolitul Veniamin, între ei monahul Gherontie, cu care Grigorie a legat o prietenie până la moarte. După studii a mers cu Gherontie la mănăstirea Neamț, unde a fost tuns în monahism. Ajuns stareț, Gherontie a lucrat împreună cu Grigorie la tălmăcirea unor cărți ale Sfinților Părinți. La cererea mitropolitului Dositei Filitti, cei doi monahi, prețuiți pentru priceperea lor la tălmăcirea cărților bisericești, au fost trimiși de la Neamț la București, unde au rămas până în 1805, traducând și tipărind cărți de slujbă. În 1799 Grigorie a tipărit la București „Carte folositoare de suflet”, iar în 1801 Chiriacodromionul la Evanghelii.

În 1805, chemați de mitropolitul Veniamin, Grigorie și Gherontie au mers la Iași, unde au lucrat la tipografia Mitropoliei. Când Veniamin s-⁠a retras la Neamț, în 1808, ei l-⁠au urmat. Apoi au pornit într-⁠o călătorie la Sfântul Munte Athos. În drum, Gherontie a murit din pricina chinurilor răbdate de la tâlhari, lângă Filipopole. Grigorie s-⁠a întors la București, unde mitropolitul Nectarie l-⁠a numit profesor la școala de clerici de la mănăstirea Antim. În 1819, fiind ierodiacon, s-⁠a retras la mănăstirea Căldărușani și a dus o viață retrasă.

Mitropolitul

După evenimentele din 1821 a fost ales mitropolit de divanul domnesc și întărit de domnitorul Grigore al IV-⁠lea Ghica, la începutul lui 1823. La 9 ianuarie a fost hirotonit ieromonah și hirotesit arhimandrit, la 10 ianuarie a fost hirotonit arhiereu, iar la 11 ianuarie 1823 a fost înscăunat mitropolit al Ungrovlahiei. În primii ani de păstorire s-⁠a îngrijit să ocupe scaunele eparhiilor sufragane cu episcopi români, rânduindu-⁠i pe Grigorie Rîmniceanu la Argeș, în februarie 1823, pe Neofit Gianoglu la Râmnic, în aprilie 1824, și pe Chesarie Căpățână la Buzău, în aprilie 1825. În 1824 a cerut Patriarhiei Constantinopolului să oprească hirotoniile de preoți pentru Țara Românească, făcute peste Dunăre.

A luat măsuri ca să limiteze abuzurile fiscale asupra clerului, desființând unele dări și rânduind taxele cerute de protopopi. Ca întâi epitrop al școlilor a sprijinit organizarea învățământului și inițiativele pentru dezvoltarea școlilor românești, trimițându-⁠l în 1824 pe Petrache Poenaru la studii în Europa de Apus.

Surghiunul

În vremea ocupației rusești din Principate (1828 până la 1834) a intrat în conflict cu administrația militară pentru impunerea unor noi îndatoriri asupra preoților și reintroducerea unor dări. La 24 ianuarie 1829 a fost scos din scaun și trimis în surghiun la Chișinău, loctiitor al scaunului mitropolitan fiind episcopul Neofit al Râmnicului. A plecat din București la 10 februarie 1829 și a ajuns la Chișinău la 29 martie 1829, după o ședere în carantină la Leova. A rămas în surghiun până în decembrie 1831, ținând legătura cu conducerea Mitropoliei și continuând traducerile. A părăsit Chișinăul la 12 ianuarie 1832 și a fost oprit la Buzău, unde a întemeiat o tipografie. La 13 aprilie 1833 s-⁠a retras la mănăstirea Căldărușani, iar la 22 august 1833 a fost chemat înapoi în scaun.

Adormirea

În 1834 au început lucrările de refacere a catedralei mitropolitane din București. A adormit la 22 iunie 1834. A fost îngropat la început lângă catedrala mitropolitană, dar după șapte ani rămășițele i-⁠au fost duse la mănăstirea Căldărușani, unde se păstrează până azi.