Ana din Bitinia

Cuvioasa Ana din Bitinia (Eftimian), nevoitoare bizantină din veacurile al VIII-⁠lea și al IX-⁠lea, a luat chip monahal bărbătesc sub numele de Eftimian. A fost făcătoare de minuni, a fost învinuită pe nedrept de păcat și dezvinovățită când s-⁠a aflat numele ei adevărat, și și-⁠a sfârșit viața în pustie. Se prăznuiește la 26 iunie și la 11 noiembrie. După un sinaxar scurt, a adormit în anul 826.

Tinerețea

S-⁠a născut în Bizanț; tatăl ei era diacon la biserica Maicii Domnului din Vlaherne. Rămasă de timpuriu fără tată, a rămas orfană tânără în grija bunicii. Când a ajuns la vârsta cuvenită, bunica s-⁠a îngrijit să o mărite, deși fata nu voia. Căsătorită, cucernica soție mergea la unchiul ei, care se nevoia pe Olimp. Acest nevoitor, din porunca lui Leon Iconoclastul, avea limba tăiată și, cu toate acestea, putea vorbi liber, fără poticnire. Văzând-⁠o pe Ana, i-⁠a părut rău că tânăra slujitoare a lui Dumnezeu a fost dată în căsătorie: „De ce ați legat cu un soț pe cea sortită nevoințelor dumnezeiești?”, a zis, și, binecuvântând-⁠o, s-⁠a depărtat.

Văduvia

După mulți ani nelegiuitul împărat Leon a murit, iar în locul lui au urcat pe tron binecredincioșii și ortodocșii Constantin și Irina. Ei au vrut să vadă pe nevoitorul de pe Olimp pentru învățătură și sfat. În timpul șederii lui în Bizanț, el a văzut-⁠o din nou pe nepoata sa și i-⁠a spus: „Îndrăznește și întărește-⁠te, copilă, căci vei îndura multe necazuri; să știi și că soțul tău va muri curând, dar după ce se va naște un copil”. Prevestirea sfântului s-⁠a împlinit: Anei i s-⁠a născut un băiat, și când era încă foarte mic, soțul s-⁠a îmbolnăvit. Ana aștepta atunci alt prunc; după al șaselea lună a sarcinii, soțul a murit. După ce l-⁠a plâns și l-⁠a îngropat, Ana și-⁠a dat fiul născut înainte de moartea lui în grija unei rude, iar ea s-⁠a dedat unor mari nevoințe, rugându-⁠se când într-⁠o biserică, când în alta. Pe când ducea această viață, a născut alt prunc. Atunci a văzut din nou pe nevoitorul de pe Olimp, care venise din Olimp la Bizanț, s-⁠a aruncat la pământ în fața lui și, îmbrățișându-⁠i picioarele, i-⁠a cerut binecuvântarea. Binecuvântând-⁠o, bătrânul a întrebat-⁠o: „Unde este copilul tău, femeie?” Ea a răspuns: „Copilul despre care mi-⁠ai prevestit este la fratele tău, binefăcătorul meu; iată, am un alt copil”. Plângând, s-⁠a plâns de greutatea vieții ei: „Roagă-⁠te, cinstite părinte, pentru copiii mei”. Bătrânul i-⁠a spus: „Nu ți-⁠am spus că drepții au de îndurat multe necazuri? Trebuie să te îndrăznești și să răbzi, căci dacă nu răbdăm aceste necazuri, nu vom primi dezvinovățirea. Despre copiii tăi nu te îngrijora, căci Domnul îi va lua la El”.

Chipul monahal

Curând prevestirea s-⁠a împlinit: copiii Anei au adormit întru Domnul. Împărțind toată averea săracilor, Ana a mers prin toate bisericile și locurile sfinte din Constantinopol, rugându-⁠se cu osârdie. Apoi, întâlnind un bun monah bătrân, care se nevoia și el pe Olimp, într-⁠un loc ascuns a primit de la el tunderea monahală și s-⁠a îmbrăcat în haine monahale bărbătești, lepădând pe cele femeiești. Astfel îmbrăcată, ascunzându-⁠și firea femeiască, Ana a ajuns pe Olimp, la o mănăstire de obște, și a rugat pe egumen să o primească între frați. Întrebată cum se numește, a răspuns: „Numele meu este Eftimian; am fost famen la curtea împărătească”. Egumenul a primit-⁠o și Ana s-⁠a nevoit cu sârguință în toate virtuțile, mai ales în smerenie, ca un model pentru toți monahii mănăstirii. Între timp, fostul ei slujitor, care avusese însărcinarea să rânduiască treburile casei ei, a plecat să o caute. Aflând de la monahul care o tunsese unde se află, au mers împreună la mănăstire, au rugat-⁠o să se așeze cu ei în Lavra de pe Olimp, și ea s-⁠a mutat acolo, unde a petrecut mult timp nevoindu-⁠se neîncetat.

Minunile și încercările

Dumnezeu a proslăvit pe sfânta nevoitoare cu darul facerii de minuni. Vestea minunilor ei a ajuns în ținuturi depărtate și mulțimi de oameni veneau la monahul Eftimian, încât mănăstirea nu mai încăpea pe toți. Egumenul Lavrei a vestit pe Patriarhul Tarasie al Constantinopolului, care a chemat pe Sfânta Ana în capitală pentru convorbiri și apoi a dat monahilor un loc mai încăpător, cu porunca să zidească o Lavră mare. După ce Lavra cea nouă a fost zidită, Ana s-⁠a așezat în ea pentru noi nevoințe, spre mântuirea multora. Dar și în slava ei, fericita nu a scăpat de necazuri. Un fals monah, care s-⁠a dovedit tâlhar, a făcut silă unei fete și a răspândit că păcatul l-⁠a făcut Eftimian. Sfânta Ana nu s-⁠a întristat și nu a luat în seamă clevetirea, răbdând fără cârtire. Însă o femeie iubitoare de Dumnezeu a luat apărarea ei. Până la urmă, din voia lui Dumnezeu, s-⁠a descoperit că sub chipul monahului Eftimian se nevoia o femeie. Astfel s-⁠a arătat mincinoasă clevetirea falsului monah, iar făcătorul de rele a fost spânzurat. Sfânta, nevrând ca taina ei să fie cunoscută de mulți, a fugit cu doi monahi, Eustatie și Neofit, într-⁠o pustie, unde a găsit o biserică părăsită și un izvor cu o grădină, și s-⁠a așezat acolo. De acolo a trecut în ținuturile Isigmatice, unde s-⁠a nevoit, dând tuturor tămăduire și făcând minuni, până când a fost chemată de Dumnezeu în locașurile cerești.