Antonie Abașidze

Sfântul Mărturisitor Antonie Abașidze, schiarhiepiscop, a fost un ierarh de neam georgian, arhiepiscop al Tavridei și Simferopolului, care a trecut prin revoluție, prin surghiun și prin ani de viață tainică, nerecunoscând Declarația mitropolitului Serghie, și s-⁠a stins la Lavra Peșterilor din Kiev, în 1942. Ca ierarh rus, a slujit în Georgia, în Ucraina, în Turkestan și în Crimeea. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă din Ucraina ca sfânt cinstit local, în 2011-2012, iar ziua lui de pomenire este 1 noiembrie.

Neamul și pregătirea

Pe numele de mirean prințul David Ilici Abașidze, s-⁠a născut în 1867 în moșia familiei, satul Vedjini, ținutul Signahi din gubernia Tiflis. Se trăgea din prinții Abașidze pe tată și era înrudit pe mamă cu neamul prinților Bagration; izvoarele dau date diferite ale nașterii, între ele 2 și 12 octombrie. A absolvit primul liceu clasic din Tiflis (1888) și facultatea de drept a Universității din Noua Rusie (1891). La 15 septembrie 1891 a intrat la Academia Duhovnicească din Kiev, unde la 16 noiembrie a fost tuns în monahism cu numele Dimitrie și, la 21 noiembrie, hirotonit ierodiacon. În 1896 a absolvit academia cu titlul de candidat în teologie, cu lucrarea „Biserica ortodoxă iberică în lupta cu mahomedanismul în secolul al XVII-⁠lea”, a fost hirotonit ieromonah și a predat Sfânta Scriptură la seminarul din Tiflis. A fost apoi inspector la seminarul din Kutaisi (1897) și din Tiflis (1898), iar în 1900, ca arhimandrit, rector al seminarului misionar Alexandru.

Episcop în Georgia, Podolia, Turkestan și Crimeea

La 16 martie 1902, împăratul Nicolae al II-⁠lea a întărit hotărârea Sinodului de a-⁠l face episcop de Alaverdi, al doilea vicar al eparhiei Georgiei, iar la 23 aprilie a fost hirotonit la Tiflis, apoi stareț al mănăstirii Schimbarea la Față din Tiflis și președinte al consiliului școlar eparhial. Din 1903 a fost episcop de Guria-⁠Mingrelia și stareț al mănăstirii Adormirii din Martvili, din 1905 episcop de Balta, vicar al Podoliei, iar de la 20 ianuarie 1906 episcop de Turkestan și Tașkent.

În Turkestan a obținut întoarcerea în grija eparhiei a bisericilor date înaintea lui protoprezbiterului militar din Petersburg, a călătorit prin toate orașele și așezările ținutului și a urmărit el însuși zidirea de biserici noi, al căror număr a crescut de la 78 la 161. A întemeiat cel dintâi organ de presă duhovnicesc din Turkestan, „Turkestanskie eparhialnie vedomosti”, a început să țină congrese ale clerului și a condus comitetul misionar. Relațiile încordate cu administrația ținutului au îngreunat lucrarea bisericească, iar criticile au venit și de la deputați în Duma. Apărătorii lui au răspuns într-⁠o scrisoare publică că, între 1906 și 1910, el a așezat o viață normală într-⁠o eparhie de margine, a înființat societăți de înfrânare, casă de ajutor reciproc, casă de înmormântări și societăți de luminare religioasă la Tașkent și la Verni, a înviorat predica, a întemeiat catedrale de județ, a deschis multe parohii, a ridicat pregătirea clerului aducând oameni buni din centrul Rusiei și a cerut Sinodului un seminar.

La 25 iunie 1912 a fost numit episcop de Tavrida și Simferopol, stareț la mănăstirea Corsun și președinte al inspectoratului penitenciarelor. În 1913 a deschis la Simferopol cursuri misionare și o societate de înfrânare. La 6 mai 1915 a fost ridicat la rang de arhiepiscop. În 1915-1916 a fost preot de corabie pe cuirasatul „Sfântul Pantelimon” al flotei din Marea Neagră. La 5 martie 1917 a adresat păstoriților o epistolă prin care îi chema să uite toate neînțelegerile și să se supună cu osârdie guvernului provizoriu. În 1917 a fost vicepreședinte al celui de-⁠al cincilea congres misionar rus și membru al Sfântului Sobor local, unde a luat parte doar la prima sesiune, a prezidat secția a XVIII-⁠a și a fost ales, la 7 decembrie, înlocuitor al membrilor Sfântului Sinod.

Când în 1918 în Crimeea s-⁠a proclamat puterea sovietică, i-⁠a scris Patriarhului Tihon despre suferințele din peninsulă, unde oamenii Bisericii erau năpăstuiți în tot felul, mănăstirile Corsun, Chiziltaș, Sfântul Gheorghe de la Balaklava, Herson și Inkerman fuseseră jefuite sau luate, iar clădirea consistoriului fusese declarată proprietate a „republicii Tavridei”. În 1919 a fost unul dintre organizatorii și vicepreședinte ai Soborului bisericesc rus din sud-⁠est, iar în 1920 președinte al conducerii bisericești provizorii a sud-⁠estului Rusiei.

Anii de retragere

După un atac cerebral, a rămas orb la ochiul drept. Din 14 septembrie 1921 a trăit retras la mănăstirea Sfânta Parascheva de la Toplovo, lângă Feodosia. În 1922 a fost condamnat la un an de muncă silnică, apoi amnistiat, dar la 11 aprilie 1923 a fost arestat și izgonit din Crimeea. S-⁠a așezat la Pustia Kitaev, lângă Lavra Peșterilor din Kiev, într-⁠o casă cu arhimandritul Ermogen Golubev, viitorul arhiepiscop și mărturisitor, apoi, după închiderea ei, prin locuințe particulare.

N-⁠a primit Declarația mitropolitului Serghie Stragorodski și a condus gruparea ucraineană a celor care nu-⁠l mai pomeneau. Unii cercetători îl socotesc, împreună cu părintele Anatolie Juravski, autorul apelului antiserghianist de la Kiev, „Către fiii Bisericii Ruse”. În 1928 a fost tuns în marea schimă, cu numele Antonie, după Sfântul Antonie de la Pecerska. În 1933 a fost arestat și condamnat la cinci ani de închisoare cu suspendare, iar apoi a locuit într-⁠o casă de pe strada Kozlovskaia, lângă lavră. După unele izvoare, el slujea și hirotonea în taină, a fost socotit conducătorul duhovnicesc al grupului din Kiev al Bisericii catacombelor și, din 1926 până la moarte, întâistătătorul Bisericii georgiene a catacombelor. În 1937 a săvârșit în taină slujba de înmormântare a exarhului Ucrainei, mitropolitul Constantin Dyakov, chinuit până la moarte în temniță.

La 27 septembrie 1941, după ocuparea Kievului de către germani și redeschiderea lavrei, s-⁠a mutat acolo, în casa fostului păzitor al Peșterilor din Apropiere, unde i s-⁠a refăcut o mică biserică. De la sfârșitul lui 1941 a fost locțiitor al președintelui Soborului arhieresc al Bisericii Ucrainene autonome. A răposat la 1 noiembrie 1942 și a fost îngropat în spatele altarului bisericii Înălțarea Crucii a lavrei, la intrarea în Peșterile din Apropiere. Îi plăcea să repete: „Puterea episcopală mi-⁠a fost dată nu ca să pedepsesc, ci ca să iert”.

Distincții și cinstire

Între distincțiile primite se numără Ordinul Sfântul Vladimir de gradul III (1903) și II (1911), Ordinul Sfânta Ana de gradul I (1908), panaghia pe panglica Sfântului Gheorghe pentru merite de război (1915) și Ordinul Sfântul Alexandru Nevski cu săbii (1916). La 21 iunie 2011, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina l-⁠a canonizat ca sfânt cinstit local, iar la 22 aprilie 2012, mitropolitul Vladimir al Kievului a săvârșit slujba trecerii schiarhiepiscopului Antonie între sfinții cinstiți local ai eparhiei Kievului. Pomenirea sfântului mărturisitor este la 1 noiembrie (19 octombrie, după calendarul vechi).