Cadoc din Llancarfan

Sfântul Cuvios Cadoc a fost egumen la Llancarfan, lângă Cowbridge, în Glamorgan, în Țara Galilor, în veacurile al V-⁠lea și al VI-⁠lea, la o mănăstire vestită ca centru de învățătură al Bisericii celtice, în care Illtud și-⁠a petrecut prima parte a vieții monahale. I se atribuie întemeierea multor biserici în Cornwall, Bretania, Dyfed și Scoția. Era numit Cattwg cel Înțelept, iar o mare colecție de maxime și vorbe de învățătură morală ale lui a fost cuprinsă în „Myvyrian Archaiology”. Biserica îl pomenește la 24 ianuarie, în alte locuri la 21 septembrie.

Viața lui a fost scrisă înainte de 1086 de Lifris din Llancarfan, ca să cinstească mănăstirea și să-⁠i întărească averile, deci are puțină valoare istorică. Tatăl lui, Gwynllyw cel Bărbos, era unul dintre regii mici ai Țării Galilor, frate cu Sfântul Petroc. După povestire, a răpit-⁠o pe prințesa Gwladys, fiica regelui Brychan, într-⁠un atac în care au pierit două sute din trei sute de oșteni ai lui. Se spune că Cadoc a făcut minuni chiar înainte de naștere: lumini ciudate în casa părinților, pivnițele pline cu mâncare. S-⁠a născut în jurul anului 497, în Monmouthshire. Un înger a vestit nașterea și l-⁠a chemat pe pustnicul Meuthi să-⁠l boteze și să-⁠l învețe. Un izvor sfânt a țâșnit la botezul lui și a curs apoi vin și lapte. Tatăl l-⁠a trimis să se învețe la mănăstirea lui Tathyw din Caerwent. Cadoc a învățat latina și a prins dragoste pentru viața de monah și de preot.

Într-⁠o zi, urmărit de un porcar înarmat, a găsit un mistreț alb de bătrânețe, care a făcut trei salturi spre el, dar a dispărut. Cadoc a socotit asta semn ceresc și a însemnat locul cu trei ramuri. Valea era a unchiului său, regele Pawl din Penychen, care i-⁠a dăruit-⁠o, și acolo s-⁠a întemeiat apoi marea școală și mănăstire de la Llancarfan. Ajuns la maturitate, a refuzat să conducă oastea tatălui, „preferând să lupte pentru Hristos”. A întemeiat mănăstirea de la Llancarfan, a învățat trei ani în Irlanda, apoi la Bachan, un profesor de retorică din Italia, și a întemeiat o mănăstire la Cambuslang, în Scoția. La întoarcere, mănăstirea Llancarfan a ajuns una din marile mănăstiri din sudul Țării Galilor. Se povestește că, în vreme de foamete, și-⁠a salvat tovarășii observând un șoarece ce găsise o ascunzătoare de grâu. Mai sigur este că a petrecut un timp în Bretania, pe o insulă din râul Etel, azi L'Île de Cado, unde a zidit un paraclis și a întemeiat o mănăstire. Capele îi sunt închinate la Belz, Locoal-⁠Mendon și Gouesnac'h, unde este chemat ca să vindece surzenia. Numele lui stă la baza a vreo treizeci de nume de locuri bretone.

Se spune că a murit, după unele izvoare ucis, în 577 sau 580, după tradiție la Benevento, în Italia. După o altă tradiție, a fost pelerin la Roma. Viața lui este una dintre cele șapte vieți de sfinți care pomenesc pe regele Arthur independent de Geoffrey de Monmouth, și de aceea este importantă pentru discuția despre existența istorică a lui Arthur. Llancarfan nu a supraviețuit venirii normanzilor în sudul Țării Galilor și a fost desființată în jurul anului 1086.