Macedonie Pustnicul

Cuviosul Macedonie Critofagul (Mâncătorul de orz) a fost un pustnic și preot sirian de la sfârșitul secolului al IV-⁠lea și începutul celui de-⁠al V-⁠lea. Despre el scrie Teodoret al Cirului, care l-⁠a cunoscut personal, în capitolul al XIII-⁠lea al cărții sale Istoria iubitorilor de Dumnezeu. Se pomenește la 24 ianuarie (6 februarie pe stilul nou).

Viața

Macedonie era sirian și vorbea limba siriacă. Porecla Critofag înseamnă mâncător de orz. Nu mânca nici pâine, nici bob, ci numai orz înmuiat în apă, pe care multă vreme i-⁠l aducea mama lui Teodoret, care îl cunoștea. După Teodoret, își începuse viața ascetică ca pelerin rătăcitor prin Siria, Fenicia și Cilicia. Și-⁠a ales ca loc de nevoință vârfurile munților și trecea de la unul la altul, nu pentru că nu-⁠i plăceau locurile, ci ca să scape de mulțimea care se aduna la el. Timp de patruzeci și cinci de ani a trăit astfel, fără colibă sau cort, într-⁠o peșteră adâncă, de aceea unii îi spuneau Guvvan, ceea ce în siriacă înseamnă lac din peșteră. La adânci bătrâneți, la rugămintea multora, și-⁠a ridicat o locuință și a mai trăit alți douăzeci și cinci de ani, în locuința lui și în căsuțe ale altora. Nevoința lui a durat șaptezeci de ani. A socotit mâncarea un fel de leac care ține moartea departe, pentru că nu este îngăduit să-⁠ți scurtezi viața ca să fugi de osteneli.

Hirotonia și încercările

Arhiepiscopul Flavian al Antiohiei a auzit de virtuțile lui și l-⁠a chemat de pe munte sub pretextul unei plângeri. Când Macedonie a venit, Flavian l-⁠a dus înaintea Liturghiei la altar și l-⁠a hirotonit preot. După Liturghie cineva i-⁠a explicat ce se întâmplase. Bătrânul s-⁠a mâniat, și-⁠a certat cu aspre cuvinte pe cei de față, a luat toiagul și a alergat după Flavian, socotind că hirotonia l-⁠a lipsit de viața monahală. Cu greu l-⁠au potolit prietenii. După o săptămână, Flavian l-⁠a chemat din nou, dar el a întrebat dacă nu le ajunge ce s-⁠a întâmplat și vor să-⁠l facă din nou preot, și nu a venit. Mai târziu, după multe lămuriri, s-⁠a împăcat.

În februarie 387, la începutul Postului Mare, la Antiohia au izbucnit răscoale din pricina dărilor mari, iar statuile împăratului Teodosie cel Mare și ale familiei lui au fost răsturnate și sfărâmate. Doi demnitari ai împăratului, Chesarie și Elebih, veneau cu oaste să execute osânda nimicirii orașului. Macedonie a coborât de pe munte și i-⁠a oprit în piață. Aflând că este un mare nevoitor, au sărit de pe cai, i-⁠au atins mâinile și genunchii și i-⁠au făgăduit cruțare. El le-⁠a cerut să spună împăratului că și el este om și are aceeași fire ca cei ce l-⁠au mâniat, și că pentru chipurile lui a poruncit să fie nimicite chipurile lui Dumnezeu, iar pentru statuile de aramă a osândit la moarte trupuri; statuile se refac ușor, dar nici împăratul nu poate da viață trupurilor ucise. Au ascultat cuvintele prin tălmaci și au fost uimiți și au făgăduit să le spună întocmai.

Minunile și sfârșitul

Teodoret povestește minuni: a vindecat o femeie bolnavă de lăcomie la mâncare, care înghițea treizeci de păsări pe zi, binecuvântând o apă cu semnul Crucii; a scos un duh din fecioară și l-⁠a convins pe judecător să-⁠l cruțe pe vrăjitorul care îl trimisese; a vindecat pe nebuna Asteria; i-⁠a prevestit viitorul strategului Lupicin; și a vindecat-⁠o de sterilitate pe mama lui Teodoret, apoi a ferit-⁠o prin rugăciune de pierderea sarcinii, copilul fiind chiar Teodoret. Îi spunea acestuia că s-⁠a născut cu mari osteneli și că trebuie să trăiască vrednic de ele, fiind închinat lui Dumnezeu încă înainte de naștere. A adormit în jurul anului 420 (sau 418, după o sursă), în vârstă de aproximativ șaptezeci de ani de nevoință, și a fost îngropat într-⁠o peșteră cu trupurile lui Iulian, Afraat și Teodosie.