Dositei Vasici

Sfântul Sfințit Mărturisitor Dosoftei (Dositej) Vasić, născut Dragutin Vasić, a fost episcop de Niš și primul mitropolit al Zagrebului din Biserica Ortodoxă Sârbă. S-⁠a născut la Belgrad la 5 decembrie 1877 și a adormit în Domnul tot acolo, la 13 ianuarie 1945, din pricina suferințelor îndurate în temnița ustașilor din Zagreb. Biserica Sârbă l-⁠a trecut între sfinți în 2000, iar pomenirea lui este la 13 ianuarie (31 decembrie după calendarul vechi).

Studiile

A făcut gimnaziul și seminarul la Belgrad. Încă elev de seminar a intrat în monahism și a fost hirotonit ierodiacon, în 1899. În 1900, ca bursier al fondului mitropolitului Mihail Jovanović, a fost trimis la Academia Duhovnicească din Kiev, pe care a terminat-⁠o în 1904 ca ieromonah, cu titlul de candidat (magistru) în teologie. A urmat apoi doi ani de teologie și filosofie la Universitatea din Berlin și a studiat la Leipzig filosofia teoretică și experimentală. În 1907 s-⁠a întors în țară și a predat ca docent la seminarul Sfântul Sava din Belgrad. În 1909, cu o bursă a ministerului învățământului, a plecat în Franța, unde a studiat filosofia și științele sociale la Sorbona și la Școala superioară de științe sociale, iar la sfârșitul lui 1910 s-⁠a mutat la Geneva. Acolo l-⁠a prins, în toamna lui 1912, începutul primului război balcanic. S-⁠a întors în țară și a ajutat din toate puterile la eliberarea și unirea poporului sârb.

Episcop de Niš

La 25 mai 1913 a fost hirotonit episcop de Niš. În războaie le-⁠a dat ostașilor sprijin duhovnicesc, iar la începutul Primului Război Mondial s-⁠a ostenit mult pentru refugiați și orfani. După retragerea armatei sârbe nu și-⁠a părăsit reședința, iar îndată după ocuparea Nișului a fost internat de autoritățile bulgare de ocupație. Izvoarele amintesc că imediat după aceea ocupanții au ucis cu cruzime 150 de preoți. S-⁠a putut întoarce la catedra lui abia în 1918, cu sănătatea foarte zdruncinată de captivitate.

În 1918 a fost locțiitor al comitetului central pentru unirea Bisericii Sârbe. După întoarcere a organizat cămine pentru orfani, a lucrat mult cu tinerii, a întemeiat societăți de binefacere și a deschis, pe lângă o mănăstire a eparhiei, un cămin pentru copiii orbi. Cu grija lui s-⁠au ridicat monumente eroilor naționali sârbi care și-⁠au dat viața pentru libertatea patriei și s-⁠a pus un monument episcopului Melentie al Nișului și preoților uciși în 1821.

După formarea Iugoslaviei s-⁠au ivit condiții bune pentru unirea eparhiilor și mitropoliilor sârbe într-⁠o singură Biserică. Episcopul Dosoftei, ca ajutor al președintelui Sinodului arhieresc, a luat parte la tratativele cu Patriarhia Constantinopolului pentru restabilirea patriarhiei sârbe, iar la 12 septembrie 1920, la Sremski Karlovci, s-⁠au proclamat solemn unirea Bisericii Ortodoxe Sârbe și restabilirea patriarhiei.

Misiunea din Cehoslovacia și Rusia Subcarpatică

Curând, la cererea mai multor ruteni subcarpatici, cehi și slovaci, Sinodul arhieresc l-⁠a trimis pe episcopul Dosoftei în Cehoslovacia. La 21 august 1920 a ajuns în Rusia Subcarpatică și a vizitat satul Iza, centrul ortodoxiei din acele locuri, unde a avut o primire solemnă, apoi mai multe sate în care a slujit. La Velikie Lucike a primit în Biserica Ortodoxă trei învățători uniți. În august 1920, sub președinția lui, delegați din 60 de sate ortodoxe au dezbătut primele probleme de organizare a Bisericii din Rusia Subcarpatică și l-⁠au rugat să nu o lipsească de grija lui și să preia conducerea ei până la hotărârea canonică definitivă. S-⁠a alcătuit un statut al noii Biserici, iar pentru aprobarea lui la autoritățile centrale episcopul a mers la Praga, unde la 28-29 august 1921 s-⁠a ținut al doilea Sobor al Bisericii Cehoslovace. Apoi s-⁠a întors în Serbia și a prezentat Sinodului arhieresc o dare de seamă despre Ortodoxia din Cehoslovacia și Rusia Subcarpatică. Sursele sârbe spun că a stat trei ani în Cehoslovacia ca un misionar deosebit și că a păstrat apoi legătura cu tânăra Biserică de acolo. În ianuarie 1922 a luat parte la o conferință internațională despre ajutorarea celor flămânzi din Rusia Sovietică.

Mitropolit al Zagrebului

În 1931 s-⁠a format eparhia Zagrebului din părți ale eparhiilor Plaški și Pakrac. La 8 octombrie 1932, Sinodul arhieresc l-⁠a ales în unanimitate mitropolit al Zagrebului, iar întronizarea a fost la 9 aprilie 1933. A pus temeiuri tari noii mitropolii și i-⁠a dat însemnătatea cuvenită într-⁠un oraș atât de important politic și cultural. La Zagreb a întemeiat mănăstirea Sfânta Paraschiva (Petka). A condus și eparhiile Plaški și Banja Luka și l-⁠a sprijinit pe bătrânul episcop Miron Nikolić al Pakracului până la moartea acestuia, în 1941. În timpul bolii patriarhului Varnava a condus treburile Bisericii Sârbe ca cel mai vechi membru al Sinodului, iar după moartea lui Varnava și până la alegerea patriarhului Gavriil Dožić, în 1938, a condus arhiepiscopia Belgradului și Karlovci. La 29 septembrie 1935, de sărbătoarea Sfântului Venceslau, a luat parte la sfințirea catedralei Sfinților Chiril și Metodiu din Praga, iar în 1939 a mers iar în Cehoslovacia, la sfințirea noii catedrale ortodoxe din Olomouc. Vorbea bine rusa, cehă, germana și franceza și a primit mai multe decorații sârbești și străine.

Suferința și adormirea

Imediat după proclamarea Statului Independent al Croației, la 10 aprilie 1941, mitropolitul a fost arestat de ustași, împreună cu diaconul lui, Lazăr Živadinović. În ziua arestării era bolnav și zăcea în pat; l-⁠au scos pe stradă pe jumătate dezbrăcat, iar mulțimea l-⁠a batjocorit și l-⁠a lovit. A fost închis în temnița de pe strada Petrinjska, iar un consul belgian, Arnold Robert, care i-⁠a văzut trupul desfigurat printr-⁠o deschizătură a ușii celulei 8, a spus că ceea ce fac acești oameni este sălbăticie.

Grav bolnav, a fost mutat într-⁠un spital al călugărițelor, care pentru el a fost mai degrabă o temniță decât un loc de tămăduire. Potrivit mărturiilor, călugărițele nu l-⁠au îngrijit, ci l-⁠au chinuit și umilit aproape zilnic, iar barba i-⁠a fost smulsă aproape toată. Șeful poliției ustașe din Zagreb, Božidar Cerovski, a mărturisit că mitropolitul era atât de schingiuit încât a fost urcat abia viu în trenul spre Belgrad. După încercări de ani ale generalului Nedić de a-⁠l salva, a fost adus la Zemun într-⁠un vagon de marfă, iar autoritățile germane de ocupație l-⁠au preluat și l-⁠au dus la Belgrad. Un medic al închisorii din Belgrad a povestit că doi ostași SS au adus în cabinetul lui un om în zdrențe, care respira greu și nu putea vorbi, cu trupul acoperit de vânătăi; germanii spuneau că l-⁠au găsit în închisoarea poliției din Zagreb și, aflând că e episcop sârb, au hotărât să-⁠l mute la Belgrad. La insistența guvernului sârb a fost eliberat din spital și a fost îngrijit multă vreme. A adormit la 13 ianuarie 1945, la mănăstirea Vavedenie din Belgrad, din urmările chinurilor, și a fost îngropat în curtea mănăstirii.

Canonizarea

La 22 mai 2000 Sinodul arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe l-⁠a trecut între sfinți, în rândul mărturisitorilor, împreună cu alți noi mucenici sârbi care au pătimit în mijlocul secolului al XX-⁠lea de la ustașii croați și de la teroarea comunistă. La 27 decembrie 2000 Sfântul Sinod al Bisericii Ruse l-⁠a trecut în diptice împreună cu alți opt noi mucenici sârbi, iar la 23 decembrie 2010 Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene l-⁠a trecut și în Soborul sfinților Rusiei Subcarpatice. La 12 mai 2008, seara, sfintele lui moaște au fost duse cu rugăciune din mormântul din curtea mănăstirii Vavedenie în biserica însăși.