Dosoteu din Gaza

Sfântul Dosoftei (Dositheus) din Gaza a fost un monah din veacul al VI-⁠lea, ucenic al Sfântului Dorotei din Gaza, care a murit tânăr, după o grea boală, în mănăstirea lui Serid. Viața lui s-⁠a păstrat ca pildă de viață monahală. Este pomenit la 19 februarie (4 martie pe stil nou) și la 13 august, iar în unele tradiții este ocrotitorul bolnavilor de plămâni.

Izvorul principal al vieții lui este ediția inițială a Vieții, scrisă de învățătorul său, avva Dorotei; la sfârșitul secolului al VI-⁠lea un ucenic al lui Dorotei a făcut pe baza ei redacția definitivă.

Din viață de soldat în mănăstire

Dosoftei era mai întâi paj sau rudă a unui comandant militar, obișnuit cu o viață de huzur și, după spusa Vieții, nu auzise niciodată cuvântul lui Dumnezeu. A mers cu tovarășii lui la Ierusalim, ca să vadă locurile sfinte. Acolo, în biserica Adormirii Maicii Domnului din Ghetsimani (după alte relatări, pe Golgota), în fața unei icoane a Judecății de Apoi, i s-⁠a arătat o Femeie frumoasă, îmbrăcată în porfiră, care îi tâlcuia chinul fiecăruia dintre osândiți și îi dădea îndrumări. Tânărul s-⁠a uimit, căci nu auzise nici de Dumnezeu, nici de judecată, și a întrebat: „Doamnă, ce trebuie să fac ca să scap de aceste chinuri?” Ea i-⁠a răspuns: „Postește, nu mânca carne și roagă-⁠te adesea, și vei scăpa de chinuri.” Dându-⁠i aceste trei porunci, Femeia în porfiră s-⁠a făcut nevăzută. Tradiția o recunoaște în ea pe Maica Domnului.

După aceasta, Dosoftei a început să postească, să nu mănânce carne și să se roage. Oștenii lui, care l-⁠au sfătuit să lase lumea, l-⁠au dus la mănăstirea avvei Serid, de lângă Gaza. Probabil că era încă adolescent și s-⁠a înfățișat în hainele lui de ostaș. Egumenul Serid l-⁠a dat în grija lui Dorotei, care era un monah începător și, datorită studiilor sale de dinainte, medicul mănăstirii. Dorotei l-⁠a făcut ajutorul lui la bolnița mănăstirii. Învățătura lui Dorotei era treptată: la început Dosoftei mânca atât cât voia, apoi porțiile s-⁠au micșorat treptat, ca să se arate că cumpătarea la mâncare este o chestiune de obișnuință. Dosoftei a primit aceste deprinderi, iar adaptarea la viața monahală a fost la început grea, astfel încât Dorotei era criticat de frați pentru lipsa de strășnicie a ucenicului. În timp, Dosoftei a ajuns cunoscut prin smerenie, lepădare de sine și blândețe cu bolnavii. Viața spune că era „priceput în orice lucru pe care îl făcea”, că slujea bolnavii în bolniță și că fiecare era mângâiat de slujirea lui.

Boala și moartea

După mai puțin de cinci ani de la intrarea în mănăstire s-⁠a îmbolnăvit de tuberculoză („a început să scuipe sânge”). Durerile i s-⁠au înrăutățit și a trebuit să-⁠și scurteze rugăciunea, iar Dorotei l-⁠a sfătuit să-⁠și aducă aminte de Dumnezeu și să-⁠L simtă lângă el. Când suferința a devenit prea mare, i-⁠a spus marelui bătrân Varsanufie: „Lasă-⁠mă, nu mai pot răbda.” Bătrânul i-⁠a răspuns: „Rabdă, copile, căci mila lui Dumnezeu este aproape.” Dorotei se mâhnea, temându-⁠se să nu-⁠și piardă mințile. După câteva zile, Dosoftei a zis iar: „Stăpâne, nu mai pot trăi.” Atunci bătrânul i-⁠a spus: „Mergi cu pace, copile, stai înaintea Sfintei Treimi și roagă-⁠te pentru noi.” Dosoftei a murit după ce a cerut iertare pentru păcate lui Varsanufie și a primit binecuvântarea bătrânului.

Mulți dintre frați cârteau, socotind că el nu făcuse în mănăstire nimic care să merite o asemenea însoțire la plecarea din lume. Dorotei spune că, mai târziu, unui bătrân venit în mănăstire i s-⁠a arătat în vedenie soborul monahilor mănăstirii care se aflau în ceruri și, printre ei, pe Dosoftei. Varsanufie a spus că l-⁠a văzut între sfinții din cer, iar Dorotei a mărturisit că Dosoftei i-⁠a întrecut pe ceilalți în virtute, fără nicio nevoință neobișnuită. Biserica Ortodoxă îl socotește pildă de monah, mai ales în lumea mănăstirească.