Eanswith

Sfânta Cuvioasă Eanswith (Eanswythe, Eanswide) a fost o prințesă anglo-⁠saxonă din regatul Kent, fiica regelui Eadbald, care, după tradiție, a întemeiat mănăstirea de la Folkestone, una dintre cele dintâi mănăstiri de maici din Britania. A refuzat o căsătorie, a ales viața monahală și a murit tânără. Este cinstită în Biserica Ortodoxă între Sfinții Britaniei și Irlandei, cu pomenirea la 12 septembrie. Rămășițele atribuite ei au fost cercetate științific în 2020. Izvoarele nu se pun de acord asupra anilor nașterii și morții: ea este datată în jurul anilor 614-630 pentru naștere și 640-650 pentru moarte.

Familia

Eanswith a fost prințesă a regatului Kent. Tatăl ei, Eadbald, a domnit între 616 și 640. Mama, a doua soție a lui Eadbald, Emma, probabil o prințesă franconă (după unii, din Austrasia), i-⁠a mai dăruit doi fii, Eormenred și Eorcenberht, care au ajuns regi. Bunicul Eanswithei, Æthelberht din Kent, a fost cel dintâi dintre regii Angliei anglo-⁠saxone care a primit botezul creștin.

Mănăstirea de la Folkestone

După tradiția Bisericii, Eanswith, cu sprijinul tatălui, a întemeiat mănăstirea benedictină Folkestone, cea dintâi mănăstire de maici din Anglia și una dintre cele mai vechi de pe teritoriul Britaniei de azi. Povestirea spune că, pe când mănăstirea era în construcție, un prinț păgân dintr-⁠un regat vecin a venit în Kent dorind să se însoare cu ea. Regele Eadbald, a cărui soră, Æthelburh (Etelburga), se măritase cu doi-⁠trei ani mai înainte cu regele păgân Edwin al Northumbriei și îl adusese pe soț la creștinism, ar fi sfătuit-⁠o pe fiică să primească cererea, dar ea a refuzat. În loc să se mărite, Eanswith a trăit la mănăstire împreună cu însoțitoarele ei în viața monahală, poate călăuzite de unii dintre monahii veniți în Anglia cu Augustin în misiunea gregoriană din 597. A devenit stareță a mănăstirii nou zidite și a rămas acolo până la moarte.

Despre împrejurările morții ei nu există știri sigure. Viețile spun că a adormit în pace, dar la o vârstă tânără. În 2020, cercetarea rămășițelor a arătat că Eanswith, dacă rămășițele i-⁠au aparținut, avea la moarte cel mult 21 de ani. Dacă a murit în 640, ea ar fi putut fi victima luptei pentru tronul Kentului dintre frații ei, în anul morții tatălui, când Eormenred, cel mai mare, a moștenit tronul, dar a fost răsturnat peste câteva luni de Eorcenberht. Moartea ei ar fi putut fi atunci violentă, dar, fiindcă Eorcenberht era creștin și motivele lui erau politice, ea a fost cinstită ca sfântă, nu ca mucenică.

Soarta mănăstirii și a moaștelor

Din nefericire, mănăstirea fusese zidită pe un loc nepotrivit, pe malul mării, care era în mare parte măcinat de valuri. Până în secolul al X-⁠lea nu mai putea fi folosită pentru viața monahală (după alte date, mănăstirea a fost întâi pustiită de danezi). În 1095 a fost mutată întâia oară mai departe de țărm, dar nu destul. În 1137, William de Abrincis a întemeiat-⁠o a treia oară, pe un loc mai îndepărtat de mare, cu o biserică închinată Maicii Domnului și Sfintei Eanswith. În anul următor, 1138, moaștele sfintei au fost mutate în noua biserică. Data mutării, 12 septembrie, a rămas ziua pomenirii ei. În vremea Reformei, mănăstirea a fost desființată, iar biserica mănăstirească a devenit biserică parohială anglicană, Sfânta Maria și Sfânta Eanswythe din Folkestone.

În 1885, în timpul lucrărilor de restaurare ale bisericii, într-⁠un relicvariu de plumb zidit în peretele de nord au fost descoperite rămășițe omenești. Relicvariul a fost identificat ca un vas din secolul al XII-⁠lea, ceea ce a dus la presupunerea că rămășițele ar putea fi moaștele Sfintei Eanswith, ascunse în vremea Reformei. În 2017 a început o colaborare între istorici din Kent și arheologi de la Universitatea Canterbury Christ Church și Muzeul din Folkestone. În 2020, cercetătorii au examinat dinții și oasele și au stabilit că aparțin unei singure persoane, probabil o femeie de 17-21 de ani, fără semne de subnutriție, potrivit cu istoria Eanswithei. Datarea cu radiocarbon, făcută la Universitatea Queen's din Belfast, a arătat că rămășițele sunt de la mijlocul secolului al VII-⁠lea. Nu se poate dovedi că sunt ale Sfintei Eanswith, dar, dacă sunt, ar fi cele mai vechi rămășițe descoperite ale unui sfânt englez și ale unei rude a unui monarh britanic. Oasele au fost reîngropate în biserica din Folkestone în noiembrie 2024.

Chipul și cinstirea

Eanswith este înfățișată cu toiagul de stareță, cu coroană și cu o carte, uneori cu doi pești, care par un atribut recent, legat de portul pescăresc al Folkestone-⁠ului. Mai sunt închinate ei bisericile Sfânta Eanswith din Brenzett, în Kent, și Sfânta Eanswythe din Altona, în statul Victoria, în Australia. Numele ei se află în genealogiile unor versiuni ale „Legendei regale din Kent”. O pomenește Goscelin din Saint-⁠Bertin în „Viața Sfintei Werburga” (secolul al XI-⁠lea), iar Ioan din Tynemouth (cronicar din secolul al XIV-⁠lea) dă o relatare amănunțită în „Sanctilogium”. Ca la toate starețele Kentului, Beda nu pomenește numele Eanswithei, așa că Ioan trebuie să fi avut alt izvor.