Ioan Scărarul

Cuviosul Ioan Scărarul (în greacă Ioannes tes Klimakos), numit și Ioan al Scării sau Ioan Sinaitul, a fost monah al mănăstirii de pe Muntele Sinai în veacurile al VI-⁠lea și al VII-⁠lea și autorul Scării dumnezeiescului urcuș, una dintre cărțile cele mai citite ale vieții duhovnicești ortodoxe. Biserica îl pomenește la 30 martie și din nou în a patra duminică a Postului Mare, când Scara este amintită.

Ce se știe

Puține amănunte din viața lui sunt sigure. Izvorul vechi principal este o Viață scrisă de Daniil, monah la Raitu, care spune că i-⁠a fost contemporan, dar mărturisește că nu știe de unde era Ioan și cine îi erau părinții. Nu dă nicio dată. Biserica așază nașterea în jurul anului 579 și adormirea în jurul anului 649. Sinaxarele mai târzii adaugă că era fiul sfinților Xenofont și Maria din Constantinopol, iar unele dau nașterea pe la 570, dar aceasta ține de tradiție târzie și nu se poate dovedi.

Unii cercetători de azi pun la îndoială tabloul tradițional. Ei observă că învățătura și retorica scrierilor lui arată o școală temeinică de drept sau de administrație, care nu s-⁠ar fi putut dobândi pe Sinai, și socotesc că ar fi putut trăi într-⁠un oraș de la mare, cum e Gaza, și ar fi intrat în mănăstire ca om matur, poate după moartea soției. Tradiția că a venit la Sinai la șaisprezece ani ar fi, după ei, o formă obișnuită de a arăta un sfânt neatins de învățătura lumii.

Pe Sinai

După Daniil, Ioan a venit la mănăstirea de pe Muntele Sinai la șaisprezece ani și s-⁠a pus sub ascultarea Avvei Martirie. După patru ani a fost tuns monah, iar Avva Strategie, care era de față, a spus că va fi o mare lumină a Bisericii. Nouăsprezece ani a rămas lângă Martirie, iar când bătrânul a adormit, s-⁠a retras într-⁠un loc numit Tola, la vreo cinci mile de mănăstire, unde a viețuit în tăcere, post, rugăciune și lacrimi de pocăință patruzeci de ani.

Pustnicia lui nu era o ascundere. Pentru înțelepciunea și darul deosebirii lui, veneau la el oameni de toate felurile, ca să audă un cuvânt de mântuire, și el îi primea cu dragoste. Odată câțiva monahi l-⁠au mustrat că vorbește prea mult, iar el a tăcut un an întreg, până când ei și-⁠au văzut greșeala și l-⁠au rugat să vorbească iar.

O întâmplare arată tăria rugăciunii lui. Ioan avea un ucenic, Moise, pe care l-⁠a trimis să aducă gunoi de grajd pentru grădina de legume. La amiază, în arșiță, Moise s-⁠a întins să se odihnească în umbra unei stânci mari. Ioan, adormit în chilie, a fost trezit de un om cu înfățișare deosebită, care i-⁠a zis: „Ioane, de ce dormi atât de nepăsător, când Moise este în primejdie?”. Ioan s-⁠a trezit și s-⁠a rugat pentru ucenic. Seara, Moise i-⁠a povestit că a plecat de acolo pentru că i s-⁠a părut că aude pe Ioan chemându-⁠l și că stânca s-⁠a prăbușit tocmai unde dormise. Ioan a mulțumit lui Dumnezeu și nu i-⁠a spus nimic despre vedenie.

Pe la șaptezeci și cinci de ani (alte izvoare spun șaizeci și cinci), monahii Sinaiului l-⁠au ales egumen, și a condus mănăstirea patru ani. Spre sfârșitul vieții a primit darurile înainte-⁠vederii și ale facerii de minuni.

Scara dumnezeiescului urcuș

La cererea altui Ioan, egumenul mănăstirii Raitu de pe malul Mării Roșii, a scris o carte de învățătură pentru monahi. A socotit lucrarea peste puterile lui, dar a ascultat. A numit-⁠o scară, amintind de scara pe care a văzut-⁠o Iacov în vis, care atinge pământul și ajunge la cer (Facerea 28, 12). Are treizeci de trepte, câte una pentru fiecare an din viața Domnului dinainte de Botez.

Cartea începe cu lepădarea de lume și merge prin ascultare, pocăință, aducerea aminte de moarte, plângerea păcatelor, blândețe și lupta cu mânia, cu bârfa, cu trândăvia, cu slava deșartă, cu mândria și cu celelalte patimi. Primele șapte trepte tratează virtuțile generale ale vieții monahale, următoarele nouăsprezece păcatele și virtuțile care li se opun, iar ultimele patru virtuțile înalte spre care duce toate: rugăciunea, liniștea, nepătimirea și, în vârf, dragostea. Ultima treaptă este Dumnezeu, Care este dragoste (1 Ioan 4, 8). Pe drum sunt multe povestiri scurte din viața monahilor.

Despre lacrimi scrie: „Precum focul arde și topește lemnele, așa lacrimile curate spală orice necurăție”. Treapta a douăzeci și doua, despre slava deșartă, este printre cele mai citite. Acolo Sfântul mărturisește cum patima urmărește pe monah pretutindeni: dacă postește, se mândrește, iar dacă mănâncă ca să-⁠și ascundă postul, se mândrește cu chibzuința. A mai scris o carte mai scurtă, Cuvânt către păstor, ca îndreptar pentru egumeni.

Deși scrisă pentru monahi, Scara este de folos oricărui creștin. Pe ea s-⁠au sprijinit Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Serghie de Radonej și Sfântul Iosif de la Volokolamsk. În mănăstiri se citește la masă, iar în Triod este rânduită pentru Postul Mare.

Cinstirea

În a patra duminică a Postului Mare, Biserica îl cinstește pe Ioan ca povățuitor pe drumul spre Paști. Pe icoana Scării, monahi urcă spre Hristos din vârf, îngerii îi ajută, iar demonii încearcă să-⁠i tragă în jos sau să-⁠i țintească cu săgeți, chiar înalt pe scară, și cel puțin o figură cade. Multe biserici îi poartă numele, între ele biserica și clopotnița din Kremlinul Moscovei.

Nu trebuie confundat cu Ioan Scolasticul, patriarhul Constantinopolului.