Ioanichie cel Mare

Cuviosul Ioanichie cel Mare a fost un pustnic din Bitinia, cunoscut pentru asceza lui aspră și pentru apărarea cinstirii icoanelor. A trăit cea mai mare parte a vieții pe Muntele Olimp din Misia, lângă Bursa de azi, și a adormit în 846. Este pomenit la 4 noiembrie.

Viața lui, păstrată în două hagiografii vechi, scrise de monahii Petru și Sava, după povestirile ucenicului lui Evstratie, spune că s-⁠a născut în 752 (după alte izvoare, 754 sau 762), în satul Marikat din Bitinia, din Miritzichie și Anastasia, o familie săracă. De mic păzea turma și o înconjura cu semnul crucii, iar animalele nu se risipeau, în vreme ce el stătea zile întregi în rugăciune. Era frumos și înalt la trup. Pe când avea șaisprezece sau optsprezece ani, sau, după altă relatare, nouăsprezece, a fost chemat în armată, în regimentul de elită al excubitorilor. A slujit acolo până în 792 și s-⁠a deosebit, mai ales, prin curaj, salvându-⁠l pe împăratul Constantin al VI-⁠lea (după altă variantă, un ofițer) de a fi prins la bătălia de la Marcellae.

Pe vremea aceea, sub împăratul iconoclast, icoanele erau scoase din biserici, iar cei care se rugau lor erau prigoniți. Ioanichie s-⁠a lăsat purtat de duhul vremii și a devenit iconoclast, dar s-⁠a vindecat de rătăcire în chip minunat: trecând printr-⁠un munte al Olimpului, a fost „recunoscut” de un monah singuratic, care l-⁠a numit pe nume, deși nu-⁠l știa, și l-⁠a povățuit: „Fiule Ioanichie, dacă te numești creștin, de ce disprețuiești icoana lui Hristos? Toate nevoințele tale sunt zadarnice dacă nu ai credința dreaptă.” Ioanichie a căzut în genunchi, a cerut iertare și a început să cinstească icoanele. A vrut să-⁠și spele păcatul: s-⁠a istovit cu postul și cu priveghiul, dar și-⁠a ascuns nevoința de camarazii lui. În luptă a fost viteaz și a salvat de multe ori vieți. Mai târziu a părăsit armata, a intrat în mănăstirea Antidion, unde a învățat Psalmii pe de rost. Voia să plece îndată în pustie, dar monahii înțelepți l-⁠au oprit, sfătuindu-⁠l să învețe mai întâi smerenia, ascultarea și blândețea. A stat în mănăstire doi ani, iar apoi s-⁠a retras pe Olimpul Misiei, unde a rămas pustnic tot restul vieții.

Potrivit hagiografiilor, și-⁠a petrecut anii în singurătate, citind psalmi și gândind la viața Domnului. Se povestește că a izbăvit insula Thasos de șerpi, că i-⁠a scos pe captivii greci din temniță chiar sub ochii străjerilor, că a trecut peste ape ca pe uscat, că s-⁠a făcut nevăzut când a voit, că otrava și focul pregătite de dușmani nu l-⁠au vătămat și că a salvat o tânără monahie care voia să-⁠și părăsească mănăstirea ca să se mărite, luând asupra lui chinul patimii ei și biruind ispita prin post și rugăciune. Avea darul prorociei. Sub împăratul iconoclast Teofil a prorocit că Biserica va primi iar cinstirea icoanelor, proorocie pe care credincioșii o socotesc împlinită prin împărăteasa Teodora, care a restabilit cinstirea icoanelor. A binecuvântat și pe tânărul Fotie, viitorul patriarh. Ioanichie era și un om de o mare smerenie și blândețe, iar la trup, uriaș.

A adormit în singurătate, la 3 sau 4 noiembrie 846, în vârstă de nouăzeci și patru de ani, după unele izvoare, și a fost îngropat la mănăstirea Antidion. I se atribuie o scurtă rugăciune, rostită uneori după citirea Psalmilor în slujbe: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Sfântă Treime, slavă Ție.”