Iona de Hankou

Sfântul Ierarh Iona de Hankou, în lume Vladimir Ilici Pokrovski, a fost episcop al Bisericii Ruse din afara Rusiei, vicar al eparhiei Beijingului, care a ostenit în orașul Manciuria, la granița Chinei. A adormit la 20 octombrie 1925 (7 octombrie pe stil vechi), la numai treizeci și șase de ani. Biserica Rusă din Străinătate l-⁠a proslăvit la 20 octombrie 1996, iar Soborul episcopilor Bisericii Ruse l-⁠a canonizat, ca luminător și făcător de minuni, la 3 februarie 2016.

Tinerețea

S-⁠a născut la 17 aprilie 1888, în familia unui preot din satul Rogaciovo, în gubernia Moscovei (după alte izvoare, la Kaluga). A rămas fără mamă la trei ani și fără tată la opt ani, a fost luat de un diacon, care s-⁠a îngrijit să primească învățătură. A urmat școala duhovnicească, seminarul din Kaluga și, din 1909, Academia teologică din Kazan. În anul al treilea a primit monahismul cu numele Iona și a fost trimis un timp la Pustia Optina; după sfatul bătrânului Gavriil de la Optina a primit și un loc de profesor la academie, din ascultare. A terminat academia în 1914, ca profesor-⁠stipendiar, și a predat ca docent.

Preot militar și surghiun

După începutul Primului Război Mondial a devenit, din dorința lui, preot militar, iar în 1917 a fost numit predicator al armatei a 2-a; a luat parte la ofensiva Brusilov. În 1918 revoluția l-⁠a silit să părăsească Kazanul. A fost arestat de bolșevici ca „contrarevoluționar”, a fugit din temniță, dar a fost prins din nou la Perm, bătut până și-⁠a pierdut cunoștința și aruncat în temniță în cămașă. A fost trimis într-⁠un vagon pentru vite, apoi cu vaporul pe râul Tavda spre Tiumen, la judecata tribunalului militar, dar pe drum a fost eliberat de oștile guvernului Siberiei. Ajuns la Omsk, a intrat iar între preoții militari, fiind inițiatorul „cetelor Sfintei Cruci”. În 1919 a fost înălțat egumen și numit protopop al corpului 11 de armată, făcând parte din armata de miazăzi. Retrăgându-⁠se prin Turkestanul de Nord, a intrat în armata atamanului Dutov, ca preot principal. Rămas cu detașamentul lui Dutov, a trecut la începutul lui 1920 trecătoarea Kara-⁠Sarîk, prin Lepsinsk, fără hrană și nutreț, cu mâinile rănite agățându-⁠se de tufele rare și de stâncile înghețate. Rămășițele dutoviștilor au coborât în Xinjiang, în Turkestanul chinez. A ajuns la Kulja, unde a ajutat la strângerea puterilor rusești risipite. În primăvara lui 1921 a ajuns cu un detașament de cazaci la Shanghai, unde și-⁠a început lucrarea pastorală între refugiații ruși și chinezi, iar în seminarul înființat din inițiativa lui a predat Legea lui Dumnezeu; între seminariști erau mulți tineri chinezi. A fost înălțat arhimandrit și numit în misiunea rusă din Beijing.

Episcop la Manciuria

La 20 iunie (3 iulie) 1922 a fost ales al doilea vicar al eparhiei Beijingului, iar în septembrie 1922 a fost hirotonit la Beijing episcop de Tianjin, cu rânduiala de egumen al catedralei misionare a Sfântului Inocențiu din orașul Manciuria; titlul de episcop de Hankou l-⁠a primit din 1925. A ajuns la Manciuria la 19 octombrie 1922. Slujbele lui se deosebeau prin solemnitate și adâncime. A făcut de la sine mult mai mult decât slujirea bisericească: a întemeiat o școală de zece clase cu orientare meșteșugărească, în care până la moartea lui s-⁠au format 497 de copii de ambele sexe, fără deosebire de neam și de religie, cei mai săraci fără plată; a deschis o farmacie cu medicamente gratuite pentru cei săraci, un adăpost pentru copii orfani, un dispensar gratuit și o cantină pentru două sute de oameni. Lărgimea intereselor și a învățăturii, activitatea lui felurită și iubirea față de toți l-⁠au făcut îndrăgit și adânc cinstit de ortodocșii și de neortodocșii din Nord-⁠Estul Chinei.

Adormirea și cinstirea

Îngrijind un preot mort de febră tifoidă, s-⁠a îmbolnăvit de angină cronică, iar de la gargara cu gaz lampant a venit otrăvirea sângelui. Pe patul de moarte a scris o ultimă epistolă către turmă, amintind nevoia iubirii dintre ei, s-⁠a mărturisit încă o dată arhiepiscopului Metodie al Beijingului, s-⁠a împărtășit, a binecuvântat pe cei din odaie, apoi a pus epitrahilul și mânecuțele bătrânului Ambrozie de la Optina și a început, „cu glas tare și cu metanii”, să citească canonul la ieșirea sufletului. În cele din urmă, „biruit de slăbiciune”, s-⁠a culcat pe pat și a spus: „Fie voia lui Dumnezeu. Acum voi muri”, și a murit în câteva minute. În aceeași seară, un băiat de zece ani, Nicolae Dergaciov, bolnav la genunchi și neputând merge, a visat un ierarh în haine albe, care i-⁠a spus: „Iată, ia-⁠mi picioarele mele. N-⁠am nevoie de ele. Și dă-⁠mi-⁠le pe ale tale.” Băiatul s-⁠a trezit și „s-⁠a vindecat în chip minunat”; după o fotografie, l-⁠a recunoscut pe ierarhul din vis ca fiind episcopul Iona, murit chiar în noaptea aceea.

Înmormântarea a fost săvârșită de arhiepiscopul Metodie cu mulți clerici, în fața a opt mii de rugători, și a fost îngropat în spatele altarului bisericii. La câțiva ani după moarte a apărut un volum cu cazuri de ajutor binecuvântat prin rugăciunile lui. Sfântul Ioan Maximovici a spus: „Chiar aici, în diasporă, avem în vremea noastră oameni drepți. Chiar dacă nu sunt încă proslăviți, oamenii primesc semne minunate de la ei. De pildă, episcopul Iona al Manciuriei.” În iulie 1994 s-⁠a încercat dezgroparea moaștelor, fără să se găsească locul mormântului; în 1997 au apărut noi date, dar o a doua încercare nu s-⁠a făcut încă.