Isaac de la Spoleto

Sfântul Cuvios Isaac de la Spoleto a fost un monah sirian care a venit în Italia în veacul al VI-⁠lea și a întemeiat o mănăstire lângă Spoleto, murind în anul 550 sau, după alte date, în jurul lui 552. Nu trebuie confundat cu Sfântul Isaac Sirul, episcopul Ninivei, din veacul al VII-⁠lea.

Sosit din Siria la Spoleto, a cerut îngăduința paznicilor bisericii să rămână în templu și s-⁠a rugat acolo două zile și jumătate. Unul dintre paznici l-⁠a învinuit de ipocrizie și l-⁠a lovit peste obraz; atunci pedeapsa lui Dumnezeu a venit asupra lui, iar diavolul l-⁠a aruncat la picioarele sfântului, strigând: „Isaac, scoate-⁠mă afară.”. Pe când sfântul se apleca spre om, duhul necurat a fugit.

Vestea s-⁠a răspândit repede în oraș și oamenii au început să vină la el, oferindu-⁠i ajutor și mijloace ca să zidească o mănăstire. Smeritul monah a refuzat, a ieșit din oraș și s-⁠a așezat într-⁠un loc pustiu, unde și-⁠a făcut o chilie mică. În jurul lui s-⁠au adunat ucenici și s-⁠a alcătuit o mănăstire. Când ucenicii l-⁠au întrebat de ce a refuzat darurile, a răspuns: „Monahul care agonisește averi nu mai este monah”.

Avea darul înainte-⁠vederii; despre aceasta vorbește Sfântul Grigorie Dialogul în „Dialogurile” sale. Odată le-⁠a poruncit monahilor să lase sapele în grădină peste noapte, iar dimineața le-⁠a cerut să pregătească mâncare pentru lucrători. Veniseră tâlhari, în număr egal cu sapele, ca să jefuiască mănăstirea, dar puterea lui Dumnezeu i-⁠a silit să renunțe: au luat sapele și au început să muncească, iar când monahii au ajuns în grădină, tot pământul era săpat. Sfântul i-⁠a primit cu bunătate la masă, apoi i-⁠a îndemnat să înceteze să fure și le-⁠a îngăduit să vină deschis să culeagă roadele grădinii. Altă dată, doi bărbați aproape dezbrăcați i-⁠au cerut haine; sfântul le-⁠a spus să aștepte și a trimis un monah în pădure, care a găsit într-⁠o scorbură de copac hainele bune pe care cei doi le ascunseseră ca să-⁠l înșele pe egumen. Le-⁠a dat sfântul hainele, iar aceia, văzându-⁠și înșelăciunea descoperită, au rămas rușinați. Așa dezvăluia păcatele oamenilor cu înțelepciune și fără răutate, dorind mântuirea tuturor.