Atanasia din Eghina

Cuvioasa Atanasia din Eghina a fost o egumenă bizantină din secolul al IX-⁠lea, care a trăit pe insula Eghina din golful Saronic, în vremea primelor incursiuni ale arabilor în Marea Egee. Fiică de nobili, de două ori căsătorită împotriva voinței sale, și-⁠a împărțit averea săracilor și și-⁠a făcut casa mănăstire de maici, iar mai târziu a fost povățuitoare a obștii și tămăduitoare a bolnavilor. Biserica o pomenește la 18 aprilie.

Izvoarele

Viața ei ne-⁠a rămas într-⁠o singură scriere, păstrată într-⁠un manuscris din anul 916 (Vaticanus Graecus 1660). Autorul nu și-⁠a spus numele. Cercetătorii cred că a fost un bărbat, care a scris la puțină vreme după moartea ei și a fost martor al minunilor petrecute la mormânt, pe care le-⁠a verificat la maicile ce trăiseră cu ea. El își cere iertare pentru stilul simplu și spune că a scris ca viața ei să nu se piardă. O scurtă viață a ei se află și în sinaxarele grecești și în Mineiul tipărit la Veneția în 1603. Datele precise nu sunt cunoscute; ea s-⁠a născut pe la 790 și s-⁠a stins în 860.

Copilăria și căsniciile

Atanasia a fost fiica nobililor creștini Nichita și Irina. A primit învățătura obișnuită a fetelor din vremea ei, începută pe la șapte ani, cu citirea Psaltirii și a Scripturii. Dintr-⁠o vedenie din copilărie, pe când învăța să țeasă la război, a văzut o stea strălucitoare coborând din cer și lucind pe pieptul ei înainte să dispară. Lumina aceasta i-⁠a luminat sufletul și i-⁠a dat dezgustul de deșertăciunea vieții, iar de atunci a dorit să trăiască pentru Dumnezeu.

Părinții n-⁠au lăsat-⁠o să intre în mănăstire. La șaisprezece ani a fost căsătorită, cu un tânăr ofițer, care a fost ucis într-⁠un atac al piraților arabi la puțin peste două săptămâni după nuntă. Un decret imperial cerea ca femeile necăsătorite și văduvele să se mărite, așa că părinții ei au căsătorit-⁠o a doua oară, tot împotriva voinței sale. Soțul ei a fost un om cu adevărat credincios; după câțiva ani, cei doi au căzut de acord să se despartă, ca să poată trăi amândoi viața monahală, și el a rămas călugăr până la moarte.

Mănăstirea și nevoința

Atanasia a împărțit săracilor tot ce avea, s-⁠a alăturat unui grup de femei evlavioase și a întemeiat cu ele o obște de maici pe Eghina, în casa ei. A zidit trei biserici pe insulă, închinate Maicii Domnului, Sfântului Ioan Botezătorul și Sfântului Nicolae. După trei-⁠patru ani a primit, fără voia ei, rolul de egumenă, dar a rămas cea mai aspră cu sine în mâncare, în somn și în îmbrăcăminte. Mânca puțin pâine și bea puțină apă după ceasul al nouălea, nu se atingea de brânză și de pește decât la Paști, mânca doar verdețuri crude din două în două zile și nu bea nimic în Postul Mare. Dormea pe pietre mari, cu o pătură mică din păr de capră, și purta pe trup o cămașă de păr, iar deasupra o haină zdrențuită din lână. De când a intrat în monahism până la moarte nu a mâncat fructe. Se ruga plângând și cânta psalmi neîncetat.

Era milostivă, primea monahii călători și dădea celor lipsiți, văduve și orfani, cele de trebuință. Într-⁠o vreme de foamete a hrănit pe toți cei flămânzi, chiar și pe străinii eretici din Asia Mică; unii cercetători văd în „atsinganii” pomeniți atunci una dintre cele mai vechi știri scrise despre romi. În fiecare duminică și în zilele de sărbătoare se aduna cu femeile din oraș și le citea și tâlcuia Scriptura. Despre ea se spune că nu a ieșit din gura ei nici un cuvânt de ocară, nici împotriva celor mici, nici a celor mari, nici a slugii, nici a omului liber. În timpul vieții a făcut o singură minune, vindecând un om bolnav de aceeași boală de ochi de care suferise și ea. Obștea a fost mutată mai târziu la Timia, lângă vechea biserică a Sfântului Ștefan, întâiul mucenic.

Retragerea și sfârșitul

Cu timpul, slava ei a crescut și mulțimile veneau să o vadă. Căutând liniștea, a plecat la Constantinopol și a trăit aproape șapte ani închisă în chilie. În acest timp, după unele izvoare, a fost sfătuitoare a împărătesei Teodora. Un vis a trimis-⁠o înapoi pe Eghina, unde s-⁠a îmbolnăvit curând și s-⁠a mutat la Domnul după câteva zile, la 15 august 860, în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care a rămas una dintre zilele ei de pomenire. Unele izvoare dau ziua de 14 august.

Minunile și cinstirea

Cele mai multe dintre minunile ei s-⁠au petrecut după moarte. La pomenirea de la patruzeci de zile, două bărbați și o femeie au fost izbăviți de duhuri rele în timpul liturghiei. Din racla ei picura mir din toate părțile, iar când a fost deschisă, trupul ei a fost aflat nestricat. Egumena care i-⁠a urmat a văzut-⁠o în vis, la fel și alte surori. O cămașă de păr de capră ce îi aparținuse a vindecat o fată ce suferea la gât. Moaștele au fost scoase după un an și așezate într-⁠o raclă deschisă, spre cinstire. Se pare că a mai fost o strămutare, a cărei pomenire se făcea la 13 aprilie.

Cultul ei a rămas în mare parte local, pe Eghina. Moaștele se păstrează la Timia, într-⁠o raclă făcută anume, și credincioșii le cinstesc pentru puterea lor tămăduitoare. Biserica Ortodoxă Sârbă o pomenește la 12 aprilie după calendarul vechi, iar calendarul grecesc și cel românesc la 18 aprilie. Cel care i-⁠a scris viața o numea o femeie vrednică de laudă, purtătoare a unui nume ce înseamnă nemurire.