Liubov de Riazan

Sfânta Liubov din Reazan (Liubov Semionovna Suhanovskaia) a fost nebună pentru Hristos, născută la 28 august 1852 la Reazan și moartă la 21 februarie 1921 (după alte date, 1920), tot la Reazan. Este sfântă cinstită local în eparhia Reazan a Bisericii Ortodoxe Ruse. Este pomenită la 8 februarie (21 februarie după calendarul nou) și în soborul sfinților din Reazan. Izvoarele nu arată o glorificare mai largă.

Liubov Semionovna s-⁠a născut în 1852 în orașul de ținut Pronsk, într-⁠o familie săracă de orășeni, a lui Semion și Maria Suhanovski (Suhanov). Apoi s-⁠au mutat la Reazan. Liubov era paralizată și nu putea merge sau sta în picioare. După viață, la 15 ani, când era singură în casă, i s-⁠a arătat Sfântul Ierarh Nicolae făcătorul de minuni și i-⁠a vestit că să se ridice, să umble și să nebunească pentru Hristos. După aceea s-⁠a vindecat. Pregătindu-⁠se să primească nevoința nebuniei, a petrecut 3 ani în zăvorâre, închizându-⁠se acasă într-⁠un zid despărțitor între sobă și perete. După aceea a ieșit la oameni. Din 1903 și până la moarte a locuit, cu mama și sora ei, lângă casa duhovnicului lor, protoiereul Ioan Dobrotvorski, preot la biserica Intrării Domnului în Ierusalim. Cele trei ocupau o odaie de aproximativ 9 metri pătrați.

Liubov a început să cerceteze toate bisericile din Reazan, iubea să se afle și la mănăstirea Kazan. O vedeau adesea pe străzi, în prăvăliile negustorilor sau în casele cunoscuților. Se ruga pentru oameni, dădea sfaturi, avertiza de primejdii. Fericita Liubov putea intra în prăvălia unui negustor bogat și lua fără să ceară ce-⁠i trebuia, dar negustorul știa că negoțul din acea zi va fi bun. Hrana primită o dădea celor nevoiași. O iubeau mult cerșetorii și săracii. După viață, Liubov era înzestrată cu vedere duhovnicească: striga pe nume oamenii pe care nu-⁠i cunoștea și răspundea la întrebări nepuse. Adesea își arăta vederea înainte pe figurine de hârtie decupate: decupa ce era menit fiecăruia, dacă era o călătorie, un căluț sau o locomotivă, dacă era căsătorie, o cunună, dacă era moarte, un sicriu și altele. Când i se ascundeau foarfecele, rupea figurile cu degetele. Prezicerile se împlineau. Răbda cu blândețe și răbdare batjocurile. Îi plăcea culoarea roz și a cerut chiar ca după moarte sicriul să-⁠i fie îmbrăcat în pânză roz.

În 1917, înainte de răsturnarea țarului Nicolae al II-⁠lea, Liubov umbla pe străzi și repeta: „Zidurile Ierihonului cad, zidurile Ierihonului cad”. La începutul lui 1920 sau 1921 Liubov a răcit și s-⁠a îmbolnăvit de pneumonie. A murit la 21 februarie 1920 sau 1921. Sicriul i-⁠a fost îmbrăcat în tifon roz cumpărat de Elisabeta, care o cunoscuse bine pe fericită în tinerețe. La înmormântare, străzile păreau un zid viu de popor care plângea. Curând deasupra mormântului ei s-⁠a pus un monument. La 12 ianuarie 1987, prin hotărârea arhiepiscopului Simon (Novikov) al Reazanului și Kasimovului, Liubov a fost recunoscută ca sfântă cinstită local, iar numele ei a fost înscris în Soborul sfinților din Reazan. În 1992 frații de la mănăstirea Sfântul Ioan Teologul au ridicat o capelă pe mormântul ei din cimitirul Scorbitoarea din Reazan. În iunie 1998 moaștele ei au fost aflate și mutate în catedrala Adormirii din Kremlinul din Reazan; după sărbătorile pentru cei 800 de ani ai eparhiei Reazan, au fost mutate în biserica Nikolo-⁠Iamskoi din Reazan, unde se află și azi. În 2006 racla cu moaștele Sfintei Liubov a fost mutată pe cliros stâng în paraclisul Intrării în Biserică, nou-⁠sfințit, al bisericii Nikolo-⁠Iamskoi.