Victor din Neapole

Sfântul Victor al Neapolelui (Victor I al Neapolelui) a fost episcop al Neapolelui la sfârșitul secolului al V-⁠lea, mort nu mai devreme de anul 496. Izvoarele noastre îl arată cinstit ca sfânt în Biserica Romano-⁠Catolică, cu pomenirea la 8 februarie, și nu arată o glorificare ortodoxă.

Izvoarele principale despre el sunt „Viața Sfântului Severin” de Eugippiu și prima parte a „Faptelor episcopilor din Neapole”, scrisă la cumpăna secolelor VIII și IX de un autor anonim; episcopul Victor mai este pomenit în câteva scrisori ale papei Gelasiu I. Nu se păstrează știri despre originea și tinerețea lui. A urcat pe scaunul episcopal al Neapolelui după moartea lui Soter. Data nu se știe: singura pomenire datată a lui Soter în izvoare apropiate de vremea lui este din 465, în timp ce Victor este amintit ca episcop în anii 490. Autorii medievali așază păstorirea lui în vremea împăratului bizantin Zenon și a papei Gelasiu I, ceea ce îngăduie să se datează instalarea lui nu mai târziu de aprilie 491, când a murit împăratul.

Cu încuviințarea lui Victor, în 494 au fost mutate într-⁠o bazilică zidită de curând în palatul lui Lucullus moaștele Sfântului Severin, mort în 482. Cu câțiva ani mai înainte, aceste moaște fuseseră scoase din Noricum în Italia de ucenicii lui, care se temeau că rămășițele sfântului ar putea păți în războiul început între Odoacru și rugi. Mutarea moaștelor la Neapole s-⁠a făcut la cererea unei femei evlavioase, Varvara (probabil văduva ostașului Orest și mama ultimului împărat roman de apus, Romulus Augustulus, aflată acolo în surghiun), și cu sprijinul papei Gelasiu I. După Eugippiu, mutarea a fost însoțită de multe vindecări minunate ale neapolitanilor. Tot atunci episcopul Victor a întemeiat în palatul lui Lucullus o obște monahală, al cărei întâi egumen a fost Marcian. Mai târziu această mănăstire, cunoscută în toată Italia pentru biblioteca ei bogată, a fost sfințită în cinstea Sfântului Severin. Sub episcopul Victor s-⁠au mai zidit și două biserici în afara Neapolelui: una în cinstea Sfântului Întâiului Mucenic Ștefan, alta în cinstea Sfintei Eufimia cea Preaslăvită.

Lui Victor i-⁠au fost adresate cel puțin șapte scrisori ale papei Gelasiu I, în care locțiitorul Sfântului Scaun scria episcopului despre disputele bisericești ale vremii. Între ele, într-⁠o scrisoare din 496, lui Victor și altor episcopi italieni li se poruncea să nu dea niciun sprijin asupritorilor episcopului Epifanie al Beneventului; aceasta este ultima pomenire a lui Victor în izvoare apropiate de vremea lui. După „Faptele episcopilor din Neapole”, Victor a murit după unsprezece ani și zece luni de păstorire și a fost îngropat în biserica Sfintei Eufimia, întemeiată de el. Urmaș i-⁠a fost Sfântul Ștefan, pomenit prima oară sigur în martie 499. La puțin timp după moarte, Victor a început să fie cinstit ca sfânt de neapolitani, ceea ce arată pomenirea numelui lui într-⁠un martirolog din secolul al IX-⁠lea.