Marina și Chira

Cuvioasele Marina și Chira (sau Marana și Chira) au fost nevoitoare siriene, monahii din veacurile al IV-⁠lea și al V-⁠lea. Teodoret al Cirului, care le-⁠a cunoscut personal, povestește despre ele în capitolul al douăzeci și nouălea din Istoria iubitorilor de Dumnezeu. Biserica le pomenește la 28 februarie.

S-⁠au născut în orașul Beroea. Erau de neam ales și au primit creștere pe măsura neamului lor. Lăsând bogăția și desfătarea, și-⁠au îngrădit un loc mic sub cerul liber, în afara orașului, s-⁠au închis acolo și au astupat ușa cu pământ și pietre. Slujitoarelor care voiau să le fie părtașe la nevoință le-⁠au ridicat o căsuță lângă îngrăditură. Printr-⁠o mică deschizătură în zid, Marina și Chira le urmăreau pe slujitoare și le îndemnau la rugăciune. În locul ușii aveau o ferestruică, prin care primeau hrana trebuincioasă. Prin această ferestruică vorbeau cu femeile care veneau la ele, într-⁠un anumit timp ales, Cincizecimea; în tot restul timpului păstrau tăcerea. Cu femeile care veneau vorbea numai Marina, iar glasul Chirei nu l-⁠a auzit nimeni niciodată.

Marina și Chira purtau necontenit pe trup lanțuri foarte grele. Chira, care era mai slabă la trup, se pleca până la pământ de greutatea lor și nu-⁠și putea îndrepta trupul. Haina lor erau niște văluri mari, care în spate coborau până jos și le acopereau cu totul picioarele, iar în față ajungeau până la brâu și acopereau fața, gâtul, pieptul și mâinile. Teodoret le-⁠a văzut de mai multe ori. Din respect pentru treapta arhierească a lui Teodoret, Marina și Chira porunceau slujitoarelor să deschidă ușa și îl lăsau înăuntru. Teodoret a văzut pe trupurile acestor femei slabe lanțuri foarte grele și cu greu le-⁠a convins să le dea jos, dar după plecarea lui și le-⁠au pus iarăși pe trup, la gât, la brâu, la mâini și la picioare. Răbdând toate schimbările vremii, ploaia, zăpada și razele arzătoare ale soarelui, nevoitoarele nu se mâhneau, ci, prin credința și rugăciunea lor către Dumnezeu, știau să scoată din aceste neajunsuri văzute o mângâiere bucuroasă. Pe vremea când a fost scrisă Istoria iubitorilor de Dumnezeu, în 444 sau 445, Marina și Chira trăiseră în îngrăditura lor, în post și rugăciune, patruzeci și doi de ani.

Urmând proorocilor, Marina și Chira își puneau felurite posturi: urmându-⁠l pe Moise, de trei ori au stat fără hrană patruzeci de zile și apoi au gustat puțină mâncare; la fel, urmându-⁠l pe Daniel, de trei ori au postit câte trei săptămâni și apoi au gustat puțin. Teodoret povestește despre două pelerinaje ale Marinei și Chirei. Cel dintâi a fost la Elia (Ierusalim), la locul pătimirilor lui Iisus Hristos, o cale de cel puțin douăzeci de zile; pe drum n-⁠au mâncat nimic și abia după ce au ajuns în oraș și s-⁠au închinat sfintelor locuri au gustat din hrană, iar la întoarcere au ținut același post aspru. Al doilea a fost în Isauria, la Sis (Seleucia), la mormântul Sfintei Întâi-⁠Mucenițe Tecla. Cele două nevoitoare au făcut drumul dus-⁠întors fără să ia mâncare.