Neofit Cretanul

Sfântul Ierarh Mucenic Neofit Cretanul a fost mitropolit al Țării Românești în anii 1738-1753, de origine cretană, ucis prin otravă, după tradiție, pentru că a apărat poporul împotriva domnitorului Matei Ghica. A trecut la Domnul la 16 iunie 1753, pomenit ca ierarh martir. A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Este pomenit la 16 iunie.

Născut în Creta, a fost chemat în Țara Românească de domnitorul Constantin Mavrocordat (a treia domnie, 1735-1741), ca dascăl al copiilor lui. În ianuarie 1737 a fost hirotonit mitropolit titular al Mirelor Lichiei, iar după un an, „cu sfatul a toată cinstita boierime și a tot clerul bisericesc", a fost ales mitropolit al Țării Românești. Deși era de alt neam și altă limbă decât păstoriții săi, a lucrat neobosit pentru propășirea duhovnicească și materială a poporului român, asemenea înaintașului său, Sfântul Antim Ivireanul. A susținut folosirea deplină a limbii române în cult: a reînființat tipografia Mitropoliei din București, unde a tipărit paisprezece cărți de slujbă în mai multe ediții, precum și cărți de învățătură, cele mai multe în limba poporului. Ca să sprijine pe creștinii ortodocși de sub jugul otoman, l-⁠a ajutat pe Patriarhul Silvestru al Antiohiei să tipărească la București o Psaltire arabă, în 1747. A înființat și a înzestrat biblioteca Mitropoliei, pentru care a zidit un sediu și căreia i-⁠a lăsat prin testament colecția lui de tipărituri și manuscrise.

A sprijinit renașterea isihastă pornită de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, pe care l-⁠a chemat să-⁠și înfățișeze învățătura înaintea patriarhilor Matei al Alexandriei, Silvestru al Antiohiei și Partenie al Ierusalimului, aflați atunci la București; ei au mărturisit ortodoxia învățăturii lui. În 1739 a adresat preoților, monahilor și credincioșilor o Scrisoare pastorală la începutul Postului Mare, îndemnându-⁠i să se spovedească mai des și să se împărtășească. A scris și două scurte tratate în greacă, Despre miruit și Despre împărtășirea cu Sfintele Taine a celor ce au fost ispitiți în vis. A sprijinit școlile, fiind numit prin hrisov „ispravnic al dascălilor", a înființat o școală românească la Schitul Buliga din Pitești și o școală cu învățătură românească, grecească și slavonă la Schitul Pătroaia, cu învățătură gratuită pentru copiii țăranilor. A ridicat sau a refăcut biserici, între care Sfântul Elefterie Vechi din București. S-⁠a îngrijit și de ortodocșii din Transilvania, hirotonind mai mulți preoți pentru ei, între care Sfântul Mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel. Patriarhia Constantinopolului i-⁠a dat titlul de locțiitor al tronului Cezareei Capadociei, devenit din 1776 permanent pentru mitropoliții Țării Românești. A introdus definitiv în datarea documentelor numărătoarea anilor de la Nașterea Domnului și a fost principalul susținător al desființării „rumâniei" sau șerbiei: el a fost cel dintâi care i-⁠a eliberat pe toți țăranii de pe moșiile Mitropoliei.

Zelul lui pastoral s-⁠a arătat și când a susținut cerințele poporului asuprit de domnitorul Matei Ghica (1752-1753): potrivit cronicarilor, s-⁠a pus în fruntea poporului și a mers la trimisul sultanului, căruia i s-⁠au plâns de toate abaterile domnitorului. Mâniat, Matei Ghica a poruncit în ascuns să fie otrăvit. Mitropolitul Neofit a trecut la Domnul la 16 iunie 1753, ca ierarh martir, după aproape cincisprezece ani de păstorire, și a fost înmormântat lângă catedrala mitropolitană din București.