Tihon de la Luh

Cuviosul Tihon de la Luh, numit și Tihon al Kostromei, pe numele său de mirean Timotei, a fost un monah nevoitor din secolul al XV-⁠lea, iubitor al sărăciei, care a întemeiat mănăstirea Nicolae-⁠Tihon de lângă orașul Luh (astăzi satul Timiriazevo din regiunea Ivanovo). A trecut la Domnul în 1503, a fost trecut în rândul sfinților în 1570 și este cinstit ca făcător de minuni și ocrotitor al ținuturilor din jur.

Până în secolul al XIX-⁠lea, cinstirea lui era răspândită pe un ținut întins din Volga de Sus, din părțile Kostromei și ale Vetlugăi până în împrejurimile Luhului, Vicugăi și Nerehtei, adică pe drumurile pe care le străbătuse în pribegiile sale.

Viața în lume

Timotei s-⁠a născut în prima jumătate a secolului al XV-⁠lea, într-⁠o familie evlavioasă. Sfântul Dimitrie al Rostovului scrie că Tihon era de neam din Rusia Mică, din ținuturile care țineau atunci de Marele Cnezat al Lituaniei, fără a fi nici lituanian, nici polon. Părinții săi erau oameni înstăriți și i-⁠au dat o bună învățătură, crescându-⁠l în duhul credinței ortodoxe.

Știrile sigure privesc vârsta lui matură, când trăia la Vilna și alesese slujba ostășească. Încă de atunci se deosebea de ceilalți oameni de oaste ca un om învățat, cititor de cărți și înzestrat pentru artă.

În 1483 Timotei a plecat la Moscova împreună cu cneazul ortodox Feodor Belski, strănepot al cneazului Olgierd, care fugise acolo după un complot nereușit împotriva marelui cneaz al Lituaniei, Cazimir al IV-⁠lea. Viața spune că el a părăsit patria pentru că mulți de acolo se plecau spre latini și spre alte rătăciri, ceea ce se referă probabil la unirea de la Florența. După Sfântul Dimitrie al Rostovului, nu a mai putut răbda silniciile latinilor și s-⁠a mutat la Moscova, unde a început să ducă o viață evlavioasă.

Tunderea și pribegiile

La Moscova s-⁠a minunat de buna rânduială a vieții bisericești. Și-⁠a împărțit averea săracilor și a început să cerceteze mănăstirile. A intrat apoi ca frate de ascultare într-⁠o mănăstire, probabil una din Moscova, și, ca om matur și învățat, a primit curând tunderea în monahism cu numele Tihon.

Cercetătorul vieții sale, Piotr Ilinski, scria că viața în lume și chiar cele mai grele ascultări mănăstirești i s-⁠au părut prea puțin pentru mântuirea sufletului. Tihon a plecat de aceea spre ținuturile Kostromei, în nord-⁠estul cnezatului Moscovei. Ilinski credea că plecarea lui ar fi putut avea legătură și cu faptul că, în acea vreme, cneazul Belski căzuse în dizgrație și fusese închis la Galici.

Multă vreme Tihon a pribegit prin ținutul Kostromei. Oriunde se oprea pentru singurătate, veneau la el oameni după sfat și binecuvântare, iar el, nevrând să-⁠și strice tăcerea, mergea tot mai departe. Le spunea cu smerenie celor care veneau să se depărteze de el, ca să nu se smintească, fiindcă el însuși este un mare păcătos. Influența lui se răspândea nu prin învățături, ci prin pilda vieții sale.

Urmele lui în popor

Cronicile din Vetluga spun că Tihon a trecut prin Șanga, a fost la Kajirovo și la Nikola-⁠Bîstrîh, în ținuturile Pîșug și Zavodskaia, unde mai târziu i s-⁠a rânduit o sărbătoare anuală. Despre trecerea lui prin diferite locuri s-⁠au păstrat numeroase tradiții populare, cel puțin până la mijlocul secolului al XIX-⁠lea. Într-⁠un sat din ținutul Vetluga se păstra tradiția că el ar fi izbăvit locuitorii de șerpi.

Există și astăzi izvoare pe care, după tradiție, le-⁠ar fi aflat și curățat Tihon, în satele Izmailovo și Novlianskoe (râpa lui Tihon), lângă Semigorie și Borșcevka și în orașul Rodniki. Lângă Nerehta exista până pe la 1852 o bisericuță foarte veche, pe care oamenii o numeau biserica Cuviosului Tihon de la Luh și despre care spuneau că el o ridicase. În secolul al XIX-⁠lea existau biserici sau altare închinate lui în mai multe sate ale ținutului.

Pustia de lângă Luh

Pe la 1493 Tihon s-⁠a așezat, cu îngăduința stăpânului locului, în locul numit Kopîtovo, la mică depărtare de Luh, și și-⁠a făcut acolo o chilie. Viața descrie locul ca foarte greu: o pădure mare de pin, nisip fără sfârșit, iar pe malul celălalt al râului mlaștini de netrecut, cu totul nepotrivite pentru agricultură.

Tihon se ferea de oameni și își petrecea timpul în priveghere și muncă. Lucra un mic petic de pământ sărac și cioplea din lemn diferite obiecte, între care și vase. Le punea lângă drum, iar țăranii îi lăsau în schimb pâine; darurile fără plată nu le atingea. Pe malul opus al râului Luh, în locul primei sale chilii, s-⁠a păstrat multă vreme o fântână săpată de el.

Cu toată dorința lui de singurătate, au venit la el doi monahi, Fotie și Gherasim, iar pentru ei s-⁠a mutat la trei verste de Kopîtovo, într-⁠un loc mai potrivit. Ucenici ai lui au fost și Tadeu și Filaret. Toți patru au fost cinstiți mai târziu în rândul cuvioșilor, iar numele lor s-⁠au păstrat în vechiul pomelnic al mănăstirii și pe o veche icoană a Sfântului Tihon. Nevoitorii trăiau din munca mâinilor lor, iar treptat s-⁠a format în jurul lui Tihon un schit.

Tot timpul cât a trăit lângă Luh, Tihon a suferit de o boală grea, care îi umflase trupul și îi chinuia picioarele. Viața spune că era înfricoșător să-⁠l vezi, dar el nu înceta nici ziua, nici noaptea rugăciunea și metaniile.

Mănăstirea Sfântului Nicolae

Până în 1498 cneazul Feodor Belski a fost eliberat și a primit stăpânirea ținuturilor Luh, Vicuga și Kineșma, ca zestre a soției sale, Ana, nepoata marelui cneaz Ivan al III-⁠lea. Vechea prietenie dintre ostașul Timotei și cneaz, ca și faima nevoințelor lui Tihon, l-⁠au făcut probabil pe Belski să dăruiască fraților un loc lângă Kopîtovo, la vărsarea râului Vozopol în Luh.

Aici, după cuvântul Sfântului Dimitrie al Rostovului, Tihon a întemeiat un schit, a adunat mulți ucenici și s-⁠a nevoit în post și înfrânare. Prima clădire a fost o mică biserică de lemn închinată Sfântului Nicolae, de unde mănăstirea s-⁠a numit la început a Sfântului Nicolae.

Tihon nu a voit să fie stareț și a rămas până la moarte un simplu monah rasofor, fără să primească preoția. Se ferea și de povățuirea monahilor și a mirenilor și repeta doar cuvântul că este un om păcătos. Rămânea totuși îndrumătorul duhovnicesc al fraților. Spunea că sărăcia și munca sunt drumul cel drept spre mântuire, iar acest îndemn a rămas multă vreme regula de căpetenie a mănăstirii, care a avut avere abia din anii 1570.

Viața povestește că bătrânul, care abia își mai mișca picioarele, se înhăma singur la plug, din milă față de ucenici și față de animale, și le cerea fraților să conducă plugul. Temându-⁠se de slavă, căuta să-⁠și ascundă nevoințele de oamenii locului, iar când simțea că e privit, lăsa lucrul și se ascundea împreună cu ucenicii.

Trecerea la Domnul

După Sfântul Dimitrie al Rostovului, Tihon și-⁠a cunoscut dinainte sfârșitul, și-⁠a povățuit ucenicii în toate cele de folos sufletului și a trecut la Domnul. A murit la 16 iunie 1503, în ziua ocrotitorului său, Sfântul Tihon al Amatundei.

Frații erau atât de săraci încât nu aveau cu ce să-⁠l îngroape. Atunci, pe neașteptate, a sosit un trimis al episcopului Nifon al Suzdalului, care a adus veșmânt monahal pentru cel adormit și un sicriu bătut în cuie de fier.

Lucrul mâinilor sale

Mai bine de patru sute de ani s-⁠au păstrat în mănăstire, ca odoare, lucruri făcute probabil de Tihon: două căni și o tavă din lemn, lucrate cu mare grijă și precizie. S-⁠a păstrat și un mic chivot în formă de biserică, cu icoane ale praznicelor și scene din Evanghelie, care putea sluji drept iconostas de chilie sau chivot pentru Sfintele Daruri; după viață, el prevestea zidirea unei mari biserici de piatră în mănăstire.

Cea mai de preț era o Evanghelie scrisă, după tradiție, de mâna lui Tihon, datată de specialiști în secolul al XV-⁠lea. Pe vechea icoană a sfântului scria că el a lucrat în pustie la cărțile sfinte și a scris Evanghelia. Ilinski a cercetat-⁠o îndelung și a socotit foarte probabil că este opera lui, lăudând scrisul ei egal, apropiat de tipar, și împodobirile ei. Multe dintre aceste odoare și documente s-⁠au pierdut în vremea sovietică.

Minunile și proslăvirea

Sfântul Dimitrie al Rostovului scrie că, la mulți ani după moartea cuviosului, moaștele lui au fost descoperite și s-⁠au făcut de la ele multe vindecări. Ele au fost aflate neputrezite pe vremea egumenului Constantin, pe la 1566, și de atunci a început prăznuirea lui. După tradiție, egumenul, care scosese moaștele deasupra pământului, a orbit, iar după ce și-⁠a recăpătat vederea le-⁠a pus din nou în pământ.

În 1570 Tihon a fost trecut în rândul sfinților, iar mănăstirea a început să se numească pustia lui Tihon. În 1649 i s-⁠a alcătuit o viață în care sunt descrise șaptezeci de minuni de după moarte; povestirea lor este de trei ori mai lungă decât partea biografică și dă amănunte despre fiecare om vindecat. În 1839 s-⁠a făcut o nouă raclă de metal ferecat pentru moaștele sale.

Cinstirea

În vremea sovietică mănăstirea a fost închisă la începutul anilor 1920, racla a fost distrusă, iar moaștele s-⁠au pierdut. În 1931 multe icoane din mănăstire au fost tăiate cu toporul. După tradiție, când un necredincios a încercat să taie icoana Sfântului Tihon, toporul sărea înapoi fără să o poată vătăma, iar omul a fugit înspăimântat. Credincioșii au ascuns icoana și au adus-⁠o înapoi mai târziu; numită „Netăiată”, ea este astăzi cea mai mare odoară a mănăstirii.

Mănăstirea Nicolae-⁠Tihon a fost redeschisă în 1995. În 1996 s-⁠a hotărât zidirea unei biserici închinate Cuviosului Tihon în orașul Volgorecensk din regiunea Kostroma. Sfântul este prăznuit la 16 iunie, ziua trecerii sale la Domnul, în ziua aflării moaștelor și în Soborul sfinților din Kostroma și din Mitropolia Ivanovo.