Nichita Patriciul

Cuviosul Nichita Patriciul a fost un înalt demnitar bizantin, ajuns monah, și un mărturisitor al sfintelor icoane din vremea celei de-⁠a doua iconoclasme. S-⁠a născut în Paflagonia în 761 sau 762 și a trecut la Domnul la 6 octombrie 836, în satul Katesia din Bitinia. Biserica îl pomenește la 13 octombrie ca pe un sfânt mărturisitor al credinței.

Începuturile la curte

Potrivit vieții sale, Nichita s-⁠a născut în Paflagonia, din părinți numiți probabil Grigorie și Ana. O tradiție mai târzie îl socotește urmaș al împărătesei Teodora, soția lui Teofil, ceea ce este cu neputință, deși o anumită rudenie nu poate fi exclusă; o altă tradiție îl face rudă cu împărăteasa Irina. Hagiografia spune că părinții l-⁠au făcut famen încă de mic, că a primit o învățătură bună și că la șaptesprezece ani a fost trimis la Constantinopol, unde a intrat în slujba curții. S-⁠a remarcat între famenii palatului și a ajuns în grija împărătesei-⁠mame Irina, care conducea treburile imperiului ca regentă după 780 și l-⁠a ridicat în rang pentru iscusința lui și pentru legăturile de rudenie. Se spune că în 787 ar fi reprezentat-⁠o pe împărăteasă la Sinodul al II-⁠lea de la Niceea, dar la vârsta lui acest lucru este probabil o născocire a hagiografului.

Curând a fost înălțat la rangul de patriciu și trimis în Sicilia, ca strateg al themei de acolo. Din acest motiv, el este de obicei identificat cu patriciul Nichita, strategul Siciliei, care în 797 a trimis o solie la Carol cel Mare, și cu patriciul Nichita Monomahul, care a adus de la Constantinopol mâna Sfintei Eufimia și a zidit în Sicilia o biserică pentru a o adăposti. Slujirea lui ca guvernator se încheiase înainte de 799, când acolo stăpânea un anume Mihail. Dacă numele Monomahul înseamnă nume de familie și nu poreclă (el înseamnă „luptătorul singur”), Nichita ar fi cel dintâi membru cunoscut al familiei Monomahilor, care avea să se înalțe în secolul al XI-⁠lea și să dea un împărat, pe Constantin al IX-⁠lea Monomahul.

După răsturnarea Irinei, în 802, se știe aproape nimic despre el în zece ani. După hagiografie, voia să se retragă la o mănăstire, dar împăratul Nichifor I și fiul său Staurachie i-⁠au interzis. Unii cercetători îl identifică, fără siguranță, cu alți oameni cu același nume și rang din cronici: patriciul Nichita care a avut casa unde s-⁠a zidit mai târziu mănăstirea Gastria, unul dintre ctitorii bisericii Sfântul Ștefan din Trigleia, în Bitinia, sau amiralul Nichita care în 807-808 a condus flota bizantină la recucerirea Dalmației și a Veneției, poate același cu logofătul general din 808-811.

Monahul

Odată cu urcarea pe tron a lui Mihail I Rangabe, spre sfârșitul lui 811, Nichita a putut să primească în sfârșit tunderea în monahism. Noul împărat l-⁠a încurajat, i-⁠a fost naș și i-⁠a dat mănăstirea Hrisonike de lângă Poarta de Aur, unde Nichita s-⁠a retras și a fost egumen până la sfârșitul lui 815. Atunci a început a doua iconoclasmă, sub Leon al V-⁠lea Armeanul. Nichita a refuzat să primească politica iconoclastă a împăratului și a părăsit capitala, mutându-⁠se într-⁠unul din suburbiile ei. A fost învinuit la un moment dat că ascunde o icoană, dar nu a suferit nici o pedeapsă, afară de luarea icoanei și de arestul la domiciliu.

Nu se cunoaște nimic din viața lui în vremea lui Mihail al II-⁠lea Amoreanul. La începutul domniei fiului acestuia, Teofil, prigoana asupra celor care cinsteau icoanele s-⁠a înăsprit, în special împotriva monahilor. În ciuda unei probabile legături de rudenie cu împărăteasa lui Teofil, lui Nichita i s-⁠a poruncit să intre în comuniune cu patriarhul iconoclast Antonie Kasimatas sau să ia calea exilului. El a ales exilul și a fugit în Bitinia, cu câțiva ucenici și cu alți monahi care gândeau ca el. A petrecut câțiva ani mutându-⁠se dintr-⁠un loc în altul de-⁠a lungul țărmului Mării Marmara, ca să scape de urmărirea slujbașilor iconoclaști, și s-⁠a așezat într-⁠un sfârșit în satele Zuloupas, apoi Katesia, unde a murit la 6 octombrie 836. Izvoarele spun că a avut darul de a tămădui pe cei munciți de patimi trupești.

Izvoarele

Principalele izvoare despre el sunt viața sa și sinaxarele. Viața se păstrează într-⁠un manuscris din secolul al XII-⁠lea, aflat azi la Biblioteca Națională a Greciei din Atena. A fost atribuită mai demult lui Nichita de la Medikion, dar a fost scrisă la scurtă vreme după moartea lui Nichita Patriciul de un monah necunoscut de la mănăstirea Sfinților Arhangheli din Katesia, întemeiată de el. Povestirea se sprijină pe însemnările nepotului și ucenicului său, tot Nichita, care i-⁠a urmat ca egumen.