Safta Brâncoveanu

Sfânta Cuvioasă Elisabeta (Safta) Brâncoveanu, născută în 1776 în familia de mari boieri moldoveni Balș, a fost soția banului Grigore Brâncoveanu, ctitoră și făcătoare de bine, iar la sfârșitul vieții schimonahie la mănăstirea Văratec. A trecut la Domnul în 1857. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-⁠o la 1 iulie 2025, cu prăznuirea la 17 august.

Copilăria și căsătoria

Safta era fiica vornicului Teodor Balș, înmormântat în necropola boierească de la biserica Sfântul Dumitru-⁠Balș din Iași, și a Zoiței (Zoe Ruset-⁠Rosetti). Mama ei, după moartea soțului, s-⁠a retras la Văratec, unde a primit numele de monahie Elisabeta. Safta a primit în Moldova o educație aleasă și a învățat mai multe limbi, între care greaca, în care se spunea că nu avea egală între femeile vremii. Un contemporan a prezentat-⁠o ca pe un model pentru toate fiicele neamului românesc.

În 1793 s-⁠a căsătorit cu banul Grigore Brâncoveanu din Țara Românească, om priceput, harnic, cu multă carte și patriot, după cuvântul prozatorului Constantin Gane. Căsnicia lor a fost una dintre cele mai fericite, dar nu au avut copii. În martie 1824 au înfiat o fetiță, pe Zoe Mavrocordat, fiica Catrinei Mavrocordat, sora Saftei. Ea a devenit Zoe Basarab Brâncoveanu și, la moartea părinților adoptivi, a moștenit marea avere brâncovenească. Au căsătorit-⁠o cu postelnicul Gheorghe Bibescu, care a ajuns mai târziu domn al Țării Românești.

Ctitoriile și Spitalul Brâncovenesc

Banul Grigore și băneasa Safta au purtat grijă de biserica Sfânta Treime din Brașov, de mănăstirea Bistrița din Vâlcea și de mănăstirea Viforâta, pe a cărei zid se văd chipurile lor de ctitori, și au îngrijit reconstruirea bisericii Domnița Bălașa.

În aprilie 1832 banul Grigore a trecut la cele veșnice și a fost îngropat la biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, lângă strămoșul său Constantin Brâncoveanu. Safta a rămas singură și a scris la 8 iunie mitropolitului Veniamin Costachi despre durerea ei, ca o sabie care i-⁠a pătruns sufletul. Între 1835 și 1838 s-⁠a ocupat de împlinirea visului celor doi soți, un spital pentru nevoiași, în care oricine să poată fi tratat fără plată. Zidirea a început în 1836 și a fost gata în octombrie 1837. Spitalul Brâncovenesc a funcționat fără întrerupere între 1838 și 1984 și a fost prima instituție publică de acest fel din spațiul românesc.

Monahia și adormirea

Mama ei, schimonahia Elisabeta, era deja la Văratec, iar Safta o vizita din când în când. Pe la 1840 a intrat și ea în monahism, iar în scurt timp a primit marea schimă în soborul mănăstirii. A adormit în chilia ei din Văratec în 1857 și a fost îngropată, după dorința ei, în curtea bisericii. La înmormântare a fost invitat, tot după voia ei, părintele Neofit Scriban, care a rostit o cuvântare.

Osemintele ei se află azi în osuarul de sub altarul bisericii Adormirea Maicii Domnului de la Văratec. În aceeași groapă comună sunt și rămășițele altor maici, precum și o raclă cu osemintele lui Moș Gheorghe Lazăr, cunoscut ca om de viață sfântă, care a trăit ca pelerin. Biserica o prăznuiește la 17 august.