Teodorit de la Kola

Cuviosul Teodorit de la Kola (1481-1571) a fost un monah și arhimandrit rus, luminătorul laponilor (saami) din peninsula Kola, cel dintâi care a alcătuit o scriere pentru limba saami și a tradus în ea texte de slujbă. Ucenic al stareților din nord, ctitor de mănăstiri, egumen la Suzdal și sol al țarului la Constantinopol, a avut o viață plină de încercări și a trecut la Domnul în 1571 la Solovki. A fost proslăvit ca sfânt local în 2002.

Izvoarele vieții

Viața lui este cunoscută din biografia scrisă de fiul său duhovnicesc, cneazul Andrei Kurbski, în „Istoria marelui cneaz al Moscovei”. Patericul de la Solovki doar îl citează pe Kurbski. Știrile date de cneaz sunt confirmate de alte documente ale vremii.

Tinerețea

S-⁠a născut în 1481 la Rostov. Nu se știe sigur unde a primit învățătura aleasă pe care o avea, cunoscând bine teologia și limba greacă. Mitropolitul Mitrofan (Badanin) presupune că putea fi Mănăstirea Sfântului Grigorie Teologul din Rostov, unde învățase și conaționalul său, Sfântul Ștefan al Permului, luminătorul zirienilor; în altă lucrare, același autor socotește că schitul de pe râul Șuia a fost centrul în care s-⁠au format ca cărturari și teologi Teodorit și alți tineri monahi.

De la doisprezece ani a fost copist de cărți la Mănăstirea Solovki. Pe la 1494 a intrat în ascultare la starețul Zosima, în pustia de pe râul Șuia, unde vreme de cincisprezece ani a deprins temeiurile vieții monahale. În 1509 arhiepiscopul Serapion al Novgorodului l-⁠a hirotonit ierodiacon. După o vreme a pornit în pelerinaj pe la mănăstiri, cercetându-⁠l pe Cuviosul Alexandru de la Svir și pe stareții de dincolo de Volga. Cu puțin înainte de moarte, Zosima și-⁠a chemat ucenicul, iar Teodorit a venit în grabă la Șuia.

Misionarul laponilor

După moartea părintelui său duhovnicesc, Teodorit s-⁠a retras la gura râului Kola, pe atunci nelocuită. Acolo l-⁠a întâlnit pe un pustnic numit Mitrofan, care trăia de vreo cinci ani în acele păduri, după toate probabilitățile Cuviosul Trifon de Pecenga, și și-⁠a ridicat o chilie.

Curând a început să propovăduiască printre laponi: vara în taberele de pe râurile Vaenga și Tuloma, iarna printre laponii care veneau la râul Kola pentru vânătoare. În ciuda împotrivirii înverșunate a vrăjitorilor locali (noizi), o parte din localnici s-⁠au botezat. Până în 1531, lângă prima lui chilie a luat ființă o așezare de laponi ortodocși, cu două biserici, a Bunei Vestiri și a Sfântului Nicolae, începutul viitorului oraș Kola.

Roadele propovăduirii cereau biserici și preoți pentru cei nou botezați. În 1530 Teodorit și Mitrofan au mers la Novgorod, la arhiepiscopul Macarie, și s-⁠au întors cu meșteri pentru zidirea bisericilor, împreună cu ieromonahul Ilie, trimis să le sfințească. În 1532 Teodorit și ieromonahul Ilie au sfințit bisericile de la Niva, Ponoi, Kola și Pecenga.

Duhovnicul arhiepiscopului

În 1533 Teodorit a mers la Novgorod pentru hirotonie, iar în 1534 a fost hirotonit ieromonah și a devenit duhovnicul arhiepiscopului Macarie, viitorul mitropolit al Moscovei. Apoi a plecat în ținutul Beloozero. A stat o vreme la Mănăstirea Sfântului Chiril de la Beloozero, iar la sfârșitul anilor 1530 a trăit patru ani în schitul lui Porfirie. Se pare că acolo a alcătuit scrierea pentru limba saami și a tradus texte de slujbă din slavonă, pornind probabil de la alfabetul făcut în 1372 de Sfântul Ștefan al Permului pentru limba zirienilor, pe temeiul chirilicei. Acolo s-⁠a apropiat de starețul Artemie și de alți reprezentanți ai „nestăpânitorilor”, monahi care propovăduiau sărăcia mănăstirilor.

Ctitorul de mănăstiri

Pe la 1540 Teodorit s-⁠a întors la Kola cu daruri bogate și cu alți monahi și a întemeiat acolo Mănăstirea de obște a Sfintei Treimi, în care au intrat și laponi nou botezați. În acești ani a botezat peste două mii de laponi. În 1548 însă frații l-⁠au alungat pe egumen, pentru rânduiala lui „prea aspră”. După tradiția Bisericii, pentru care nu există documente de arhivă, a întemeiat apoi Mănăstirea Kandalakșa, unde a fost egumen între 1548 și 1551.

Egumen la Suzdal și prigoana

În 1551, la stăruința lui Artemie, ajuns egumen al Lavrei Sfintei Treimi, Teodorit a fost numit egumen al Mănăstirii Mântuitorului și a Sfântului Eftimie din Suzdal. S-⁠a arătat aici un râvnitor al evlaviei și al rânduielii monahale stricte, ceea ce a nemulțumit atât obștea acestei mănăstiri bogate și puternice, cât și pe episcopul Atanasie (Palețki) al Suzdalului, pe care îl mustra deschis pentru iubirea de argint și beție.

La soborul din 1554, unde a fost martor în procesul lui Artemie, potrivnicii l-⁠au învinuit că era prieten cu acesta și l-⁠au acuzat de erezie, dar erezia nu a putut fi dovedită nici lui Artemie, nici lui Teodorit. Artemie a fost totuși osândit pentru alte vini și trimis la Solovki. Teodorit apare în documente ca egumen până în octombrie 1554, dar apoi, prin stăruința episcopului Suzdalului, a fost închis la Mănăstirea Sfântului Chiril de la Beloozero. A fost eliberat doar prin mijlocirea Mitropolitului Macarie și a stat apoi o vreme la Mănăstirea Schimbării la Față din Iaroslavl.

Solul la Constantinopol

În ianuarie 1557 a fost trimis la Constantinopol, ca să obțină de la patriarhii Răsăritului recunoașterea titlului de țar luat de Ivan cel Groaznic în 1547; avea și sarcini tainice privind situația politică din Imperiul Otoman. În această călătorie, care a ținut aproape un an, a vizitat Sfântul Munte și Ierusalimul. Misiunea a fost împlinită cu strălucire, iar țarul a vrut să-⁠l răsplătească cu daruri bogate și cu orice dregătorie bisericească ar fi dorit. Teodorit a refuzat toate, cerând doar să i se îngăduie să rămână în pace și liniște în chilia sa până la sfârșit. S-⁠a așezat la Mănăstirea Mântuitorului de la Prilukî, lângă Vologda, de unde a mers de mai multe ori la laponii botezați de el, pe râul Kola.

Ultimii ani

În 1562, după fuga cneazului Kurbski în Lituania, Teodorit, duhovnicul lui, a fost interogat. Un negustor olandez, Simon van Salingen, povestește că în 1568 a vorbit cu un „filosof rus”, în care se recunoaște cu ușurință Teodorit: acesta scrisese o istorie a Kareliei și a Laponiei și îndrăznise să facă o scriere pentru o limbă în care nimeni nu scrisese până atunci; i-⁠a arătat alfabetul și un manuscris cu Crezul, Tatăl nostru și o povestire a celor trăite de el. Aceste scrieri nu s-⁠au păstrat.

Cu puțin înainte de moarte s-⁠a retras la Solovki, unde a trecut cu pace la Domnul la 17 august 1571 și a fost îngropat lângă zidul de sud al catedralei Schimbarea la Față.

Proslăvirea

Încă din viață s-⁠a făcut cunoscut prin multe minuni, iar în manuscrise circulau un canon, un acatist și rugăciuni populare către el. Totuși, timp de patru veacuri nu a fost proslăvit și nu a fost trecut în calendare, pentru că, împreună cu ceilalți „stareți de dincolo de Volga”, căzuse în dizgrație după soboarele din 1553-1554. Spre sfârșitul secolului al XIX-⁠lea era numit totuși „fericitul”.

La 30 august 2002, în biserica Bunei Vestiri din orașul Kola, a fost proslăvit ca sfânt al eparhiei, în rândul cuvioșilor. Este pomenit în Soborul sfinților din Kola și, local, la 17 (30) august, ziua morții sale; este cinstit și în soboarele sfinților din Vologda, Solovki și Novgorod. Episcopul Mitrofan (Badanin) i-⁠a alcătuit viața, troparul și condacul. Îi sunt închinate o biserică de lemn la metocul Mănăstirii Trifon de Pecenga din Murmansk, o biserică la Severomorsk și o capelă. La 29 august 2021, la 450 de ani de la moartea lui, i s-⁠a ridicat la Kandalakșa, din daniile locuitorilor, un monument lucrat de sculptorul Serghei Isakov.