Ștefan cel Mare

Sfântul Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare, numit și Ștefan al III-⁠lea, a fost domnul Moldovei din 1457 până la adormirea sa, la 2 iulie 1504, adică timp de patruzeci și șapte de ani, cea mai lungă domnie din Evul Mediu românesc. A apărat țara de turci, de poloni și de unguri, s-⁠a făcut ctitor a zeci de biserici și mănăstiri, iar Biserica Ortodoxă Română l-⁠a canonizat în 1992, sub numele de Ștefan cel Mare și Sfânt. Pomenirea lui este la 2 iulie.

Originea și anii de încercare

Data nașterii nu se știe sigur. Istoricii o așază între 1433 și 1440, cel mai adesea în 1438 sau 1439, iar tradiția spune că s-⁠a născut la Borzești. Tatăl său a fost Bogdan al II-⁠lea, fiul lui Alexandru cel Bun, iar mama, doamna Oltea, numită în unele izvoare Maria Oltea. Ștefan a avut trei frați, Ioachim, Ion și Crâstea, și două surori, Maria și Sora.

În 1449 Bogdan a luat tronul cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, iar fiul lui, Ștefan, este numit voievod în actele tatălui, semn că era moștenitorul și părtaș la domnie. La 15 octombrie 1451, Bogdan a fost ucis la Reuseni de fratele său vitreg, Petru Aron. Ștefan a pribegit mai întâi în Transilvania, apoi în Țara Românească, unde a trăit în preajma lui Vlad Țepeș, care, după unele izvoare, îi era văr.

Urcarea pe tron

În primăvara anului 1457, cu o oaste de circa șase mii de oameni și cu sprijinul lui Vlad Țepeș, Ștefan a intrat în Moldova. Cronica spune că bărbați din Țara de Jos s-⁠au alăturat lui. Petru Aron a fost biruit la Doljești, la 12 aprilie, apoi la Orbic, și a fugit în Polonia. Mitropolitul Teoctist I al Moldovei l-⁠a uns domn pe Ștefan, iar la 13 septembrie 1457 el își spunea în acte domn din mila lui Dumnezeu. Din primele zile și-⁠a pus domnia sub ocrotirea credinței.

Un drum de războaie

Toată domnia lui a fost o luptă pentru a păstra țara neatârnată între Imperiul Otoman, Polonia și Ungaria. Ștefan a știut să se plece când a trebuit, plătind tribut sau făcând omagiu, și să lovească atunci când a putut. În 1459 a recunoscut suzeranitatea regelui Cazimir al IV-⁠lea al Poloniei. Un țel al lui a fost cetatea Chilia, port la Dunăre. La asediul din 1462 a fost rănit la picior, iar rana nu s-⁠a mai vindecat toată viața. Chilia a căzut la 25 sau 26 ianuarie 1465.

La 15 decembrie 1467, la Baia, a zdrobit oastea regelui Matia Corvin al Ungariei, care intrase în țară. În 1470 a biruit pe tătari la Lipnic și a pus capăt încercărilor lui Petru Aron de a se întoarce. În 1473 a încetat să mai plătească haraciul sultanului, ceea ce l-⁠a adus în fața unui vrăjmaș mult mai puternic.

Vasluiul

La 10 ianuarie 1475, în apropiere de Vaslui, la Podul Înalt, Ștefan a întâmpinat o oaste otomană mult mai numeroasă, condusă de Hadîm Soliman Pașa, beilerbeiul Rumeliei. Izvoarele vorbesc de o oaste de ordinul a o sută douăzeci de mii de oameni, cifră pe care istoricii o discută. Ștefan s-⁠a retras, a pustiit ținutul și a dat lupta la Podul Înalt. Povestirea spune că trâmbițașii lui, ascunși în spatele liniilor dușmane, au stârnit panică prin sunetul cornurilor. Victoria a fost covârșitoare, una dintre cele mai mari ale creștinătății împotriva turcilor.

După biruință, Ștefan a scris domnitorilor Europei, spunând că Moldova este poarta creștinătății. Papa Sixt al IV-⁠lea l-⁠a numit adevăratul apărător al credinței creștine, atlet al lui Hristos. Totuși, nicio putere europeană nu i-⁠a trimis ajutor. Potrivit Doxologiei, Ștefan nu și-⁠a pus încrederea în iscusința lui, ci în voia și puterea lui Dumnezeu, iar tot Doxologia păstrează amintirea minunii de la Podul Înalt.

Războieni și sfatul sihastrului

În vara anului 1476 sultanul Mahomed al II-⁠lea a intrat în Moldova în persoană. Ștefan a ars țara în fața lui, dar n-⁠a putut evita lupta, și la 26 iulie 1476, la Valea Albă, lângă Războieni, a fost înfrânt. Cetățile Suceava și Neamț au rezistat, iar lipsa merindelor și ciuma din tabăra otomană l-⁠au silit pe sultan să părăsească țara.

Aici se leagă tradiția despre părintele său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, prăznuit la 18 decembrie. Potrivit sinaxarului publicat de OCA, după înfrângere, Ștefan a mers la Voroneț și l-⁠a întrebat dacă să predea țara păgânilor. Daniil i-⁠a spus să nu se predea, căci va birui în curând, și să ridice o mănăstire în cinstea Sfântului Gheorghe în acel loc. Ștefan a ascultat, a alungat oastea turcă, iar mănăstirea Voroneț a fost zidită în 1488. Tot Daniil l-⁠a îndemnat să zidească Putna. Tradiția spune că, la sfatul lui, după fiecare mare bătălie Ștefan ridica o biserică, și că a câștigat patruzeci și șapte de bătălii și a zidit patruzeci și opt de biserici sau mănăstiri. Cifrele sunt tradiționale: Ștefan însuși a spus în 1502 doctorului Muriano că a purtat treizeci și șase de bătălii și numai două le-⁠a pierdut.

Anii târzii

În 1484 turcii au luat Chilia și Cetatea Albă, iar Ștefan a trebuit să se închine sultanului Baiazid al II-⁠lea, iar din 1486 a plătit din nou tribut. În 1497 regele polon Ioan Albert a intrat în Moldova și a asediat Suceava, de la 24 septembrie până la 19 octombrie. Retras, regele a fost atacat de Ștefan la 25 și 26 octombrie, în codrii Cosminului, și oastea polonă a fost zdrobită.

În ultimii ani, fiul său Bogdan, numit părtaș la domnie, a luat tot mai multă parte la treburile țării. Boala l-⁠a slăbit, iar în 1501 a cerut de la Veneția un doctor, pe Matteo Muriano. Pe patul de moarte l-⁠a îndemnat pe Bogdan să plătească în continuare tributul sultanului. A adormit la 2 iulie 1504, în urma infectării unei vechi răni, și a fost îngropat la Mănăstirea Putna.

Ctitorul

Ștefan s-⁠a arătat un mare sprijinitor al Bisericii. Mănăstirea Putna, cu biserica Adormirii Maicii Domnului, a fost începută în 1466, după căderea Chiliei, și sfințită în septembrie 1470. Aici se află mormântul domnului, în necropola familiei. După 1487 au fost ridicate peste o duzină de biserici de piatră, între care Voroneț (1488) și Tazlău (1496 și 1497). Stilul lor, cu ziduri pictate, cu turle pe bază în formă de stea, îmbină elemente bizantine, gotice și locale, și este socotit de istorici un stil moldovenesc propriu.

Domnul a ajutat și Sfântul Munte. A ridicat din nou Zograful, cu biserică, port și trapeză, a închinat Zografului mănăstirile moldovenești Căpriana și Dobrovăț, iar steagul lui, cu Sfântul Gheorghe, a rămas una dintre odoarele mănăstirii. La Vatoped a ridicat în 1472 un turn, la Sfântul Pavel a făcut apeduct și botezătoare, și a fost socotit al doilea ctitor al mănăstirii. A sprijinit și cărturăria: la Neamț s-⁠au copiat manuscrise de mare frumusețe, iar cronicile slavone ale țării s-⁠au scris la îndemnul lui.

Familia

Ștefan a fost căsătorit de trei ori, toate soțiile fiind principese ortodoxe: Evdochia din Kiev, în 1463, care a murit în 1467; Maria de Mangop, din familia imperială bizantină, în 1472, care a murit în 1477; și Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos al Țării Românești, care i-⁠a rămas alături până la sfârșit. De la Voichița s-⁠a născut Bogdan al III-⁠lea, urmașul la tron. Din prima căsătorie, Elena a fost dată de soție fiului țarului Ivan al III-⁠lea al Rusiei. Biserica numără ca a patra soție pe Maria Rareș, mama lui Petru Rareș, deși istoricii o socotesc o legătură în afara căsătoriei.

Izvoarele istorice nu ascund asprimea lui: în 1467 a ucis douăzeci de boieri răzvrătiți, iar pedepsele lui erau grele. Biserica nu îl cinstește pentru fapte de arme, ci pentru credința cu care și-⁠a purtat domnia, pentru apărarea creștinilor și pentru lăcașurile ridicate.

Cinstirea

Poporul l-⁠a socotit sfânt cu mult înainte de canonizare. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea lui în rândul sfinților la 20 iunie 1992, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, cu pomenirea la 2 iulie, ziua adormirii sale. Mormântul de la Putna este loc de pelerinaj, iar în Moldova și în toată țara mai multe biserici îi poartă hramul, între ele cea din Iași. Doxologia îi dedică un acatist, iar slujba lui are tropar și condac.