Ștefan Lazarevici

Sfântul Fericit Ștefan Lazarevici, numit Ștefan cel Înalt, a fost fiul Sfântului Cneaz Lazăr al Serbiei și al Miliței. A condus Serbia din 1389 până la moartea sa, în 1427, mai întâi ca prinț, apoi ca despot, și a fost ctitor de mănăstiri, legiuitor și scriitor. Biserica Ortodoxă Sârbă l-⁠a canonizat la 1 august 1927, la cinci sute de ani de la moartea lui. Este pomenit la 19 iulie, după calendarul vechi (1 august după cel nou).

Tinerețea și urcarea la scaun

S-⁠a născut în jurul anilor 1374-1377 la Kruševac. Tatăl său, cneazul Lazăr, a căzut în bătălia de pe Câmpia Mierlei, la 15 iunie 1389, iar Ștefan a rămas stăpân al țării, cât timp era încă minor sub regența mamei sale, Milița, din neamul Nemanjicilor. Ea a încheiat pacea cu sultanul Baiazid, prin care Serbia a devenit stat vasal, plătind tribut și trimițând oaste. Ștefan a ajuns major în 1393, iar Milița s-⁠a retras la mănăstirea Ljubostinja, unde a primit numele monahal Evghenia.

Ca vasal, Ștefan a luptat de partea otomanilor la Rovine, în Țara Românească (1395), și la Nicopole (1396), unde cavaleria lui grea a avut un rol în înfrângerea cruciaților. Cronicarii sârbi și cei străini îi laudă vitejia.

Despotul

În bătălia de la Ankara, din 28 iulie 1402, Baiazid a fost înfrânt de Timur. Ștefan, care a condus aripa dreaptă a oștii, s-⁠a luptat cu vitejie și a încercat să-⁠l salveze pe sultan. Apoi a plecat la Constantinopol, unde, în august 1402, împăratul Ioan al VII-⁠lea Paleologul i-⁠a dat titlul de despot. S-⁠a întors acasă, a învins în lupta de la Tripolje pe rivalii săi și și-⁠a recăpătat tronul.

În 1403 sau la începutul lui 1404 a încheiat o înțelegere cu regele Sigismund al Ungariei, de la care a primit Belgradul. A refăcut cetatea și a făcut din Belgrad, în 1405, capitala Serbiei. A fost primul pe lista Ordinului Dragonului, înființat în 1408. Nu a avut copii și a rânduit ca urmaș pe nepotul său Đurađ Branković, în 1426.

Ctitor și scriitor

În 1407 a început să zidească mănăstirea Manasija (Resava), lângă Despotovac, terminată în 1418, o ctitorie întărită cu ziduri și turnuri. Acolo s-⁠a întemeiat școala de copiști și traducători de la Resava, în care Constantin Filosoful, de neam bulgar, a statornicit o ortografie slavonă. Ștefan însuși a scris cărți, între care „Slovo ljubve”, o epistolă poetică închinată fratelui său Vuk (1409), și o inscripție pe stâlpul de marmură de la Kosovo. În 1412 a dat Codul minelor de la Novo Brdo, care a sprijinit mineritul de argint, temelia puterii economice a țării. A primit în Serbia învățați și refugiați din ținuturile căzute sub otomani.

Moartea și cinstirea

Ștefan a murit la 19 iulie 1427, după povestirea lui Constantin Filosoful, în timp ce se afla la vânătoare, la locul numit Glavica, pe muntele Kosmaj, lângă Belgrad. A fost îngropat la Manasija. Unii cercetători cred că a avut un atac de inimă sau o apoplexie, alții bănuiesc o otrăvire, dar nu există dovezi sigure.

Biserica Ortodoxă Sârbă l-⁠a canonizat la 1 august 1927 sub numele de Sfântul Despot Ștefan al Serbiei. Praznicul său se ține la 19 iulie după calendarul vechi, împreună cu mama sa, Sfânta Evghenia (Milița). Moaștele sale se păstrează, potrivit tradiției, în mănăstirea Koporin, într-⁠o racla deschisă de două ori pe an. În 2023 a fost ales ocrotitor al armatei Serbiei.