Aetie din Sevastia

Sfântul Mucenic Aetie din Sevastia a fost unul dintre cei patruzeci de mucenici din Sevastia, ostași creștini care au înghețat într-⁠un lac, pentru Hristos, în iarna din jurul anului 320. Pomenirea lor se face la 9 martie, după calendarul vechi (22 martie după cel nou), când postul Mare se mai ușurează și se săvârșește Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.

În anul 313, împăratul Constantin cel Mare a dat o lege prin care creștinii căpătau libertatea credinței. Licinius, care domnea alături de el, a semnat și el legea, dar în ținuturile lui prigoana a continuat. Aproape de anul 320, în cetatea Sevastia din Armenia stătea o oaste romană. În ea se aflau patruzeci de ostași creștini, născuți în Capadocia. Căpetenia Agricolau i-⁠a silit să jertfească idolilor, dar ei au refuzat. Au fost aruncați în temniță, unde s-⁠au dat cu osârdie rugăciunii și într-⁠o noapte au auzit un glas: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”.

Cum nu se lăsau nici dojeniți, nici momiți, au fost înfățișați înaintea ilustrului dregător Lisie, care i-⁠a judecat. Sfinții au răspuns: „Ia nu numai rangul nostru de ostași, ci și viețile noastre; nimic nu ne e mai scump decât Hristos Dumnezeu”. Lisie a poruncit să fie uciși cu pietre, dar pietrele treceau pe alături, iar piatra aruncată de Lisie a lovit în fața pe Agricolau. Atunci tiranii au înțeles că o putere nevăzută îi apără.

Era iarnă și ger puternic. Ostașii au fost dezbrăcați, duși la un lac din apropierea cetății și puși sub pază, pe gheață, toată noaptea. Ca să le frângă voința, pe mal s-⁠a încălzit o baie. Cine dorea să-⁠și scape viața trebuia să spună temnicerului că s-⁠a lepădat de Hristos și putea intra la căldură. În ceasul întâi al nopții, când frigul a devenit de nesuportat, unul dintre ostași a alergat la baie, dar, cum a trecut pragul, a căzut mort. Pe la al treilea ceas, Domnul a trimis mucenicilor mângâiere: s-⁠a făcut lumină, gheața s-⁠a topit, iar apa lacului a devenit caldă. Toți străjerii dormeau, afară de unul, pe nume Aglaie. Privind spre lac, el a văzut deasupra capului fiecărui mucenic o cunună luminoasă. A numărat treizeci și nouă de cununi și a înțeles că ostașul care fugise își pierduse cununa. Aglaie și-⁠a lepădat hainele, a spus: „Și eu sunt creștin” și s-⁠a alăturat mucenicilor, rugându-⁠se să fie învrednicit să pătimească împreună cu ei.

Dimineața, chinuitorii au văzut cu mirare că ostașii erau în viață și că străjerul lor slăvea cu ei pe Hristos. Au fost scoși din apă, li s-⁠au zdrobit fluierele picioarelor și au fost aruncați în foc. Mama celui mai tânăr, Meliton, îl îndemna să nu se teamă și să rabde până la capăt; când Meliton era încă în viață, ea l-⁠a purtat pe umeri în urma căruțelor, iar când a murit l-⁠a așezat între trupurile celorlalți. Oasele arse au fost aruncate în râu, ca să nu fie strânse de creștini. După trei zile, mucenicii s-⁠au arătat în vis episcopului Petru al Sevastiei și i-⁠au poruncit să le îngroape rămășițele. Episcopul le-⁠a adunat noaptea, cu câțiva clerici, și le-⁠a îngropat cu cinste.

Numele celor patruzeci au fost păstrate: Chirion, Candid, Domn, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnoic, Valent, Vivian, Claudiu, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aggeu, Aetie, Flaviu, Acachie, Ecdichie, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaiu, Leonție, Atanasie, Chiril, Sacerdon, Nicolae, Valeriu, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton și Aglaie.