Vitalie de Castronuovo

Sfântul cuviosul Vitalie de Castronuovo (Vitale) a fost un pustnic, zăvorât, nevoitor și egumen bizantin de limbă greacă din Sicilia, în secolul al X-⁠lea, care a întemeiat mai multe mănăstiri în Basilicata și în Calabria, în sudul Italiei, pe atunci ținuturi bizantine de limbă greacă. A murit la 9 martie 994 pe muntele Vulture și este pomenit la 9 martie. Este ocrotitorul principal al orașelor Castronovo din Sicilia și Armento din Italia.

Începuturile

S-⁠a născut în orășelul Castronovo di Sicilia, în secolul al X-⁠lea, într-⁠o familie bogată bizantină, din părinți cucernici de limbă greacă, Serghie și Hrisonichi. A fost botezat în biserica de atunci a Maicii Domnului „dell'Udienza” din Castronovo și a fost crescut în credință de dascăli bisericești de rit grec: în acel mediu insular, în vremea stăpânirii arabe, creștinii se bucurau de o anumită autonomie în treburile religioase. Neinteresat de studii, a dobândit o înclinare duhovnicească care l-⁠a dus, în jurul anului 950, să se facă monah. A intrat în mănăstirea bazilitană a Sfântului Filip din Agira, în provincia Enna, la poalele Etnei, loc de formare pentru mulți nevoitori vestiți din Calabria și Sicilia din secolele IX-⁠X. Acolo a primit schima îngerească după o viață de ascetism și de înaintare în virtute de cincisprezece ani.

La cinci ani după tundere a făcut cu câțiva frați un pelerinaj la locurile sfinte din Roma. În drum, lângă Terracina, l-⁠a mușcat un șarpe veninos, dar a scăpat în chip minunat făcând semnul crucii pe rană. La întoarcere a hotărât să se oprească în pustia Calabriei și a trăit doi ani ca pustnic pe un deal lângă Santa Severina. Apoi s-⁠a întors într-⁠o altă mănăstire bazilitană din Sicilia, lângă cea din Agira, unde a rămas doisprezece ani. După aceea s-⁠a retras la o sihăstrie din pustia Calabriei, pe muntele Lipiracchi (azi Monte Lipiricchio, lângă Reggio di Calabria), continuându-⁠și nevoințele. Lângă Cassano l-⁠a cunoscut pe nevoitorul Antonie, care trăia foarte aspru într-⁠o peșteră (egumenul mănăstirii din Locri), și a stat un timp cu el. Apoi s-⁠a așezat într-⁠un loc ferit din ținutul Capo Spulico, cu vedere la mare, dar singurătatea locului îl făcea adăpost de tâlhari. La Pietra Roseti, la hotarul cu Lucania, Vitalie a alungat tâlharii dintr-⁠o casă ruinată și a prefăcut locul într-⁠o obște monahală, aducând pace și cordialitate; locuitorii din Roseto au zidit cu recunoștință o biserică a Sfântului Vasile. Din această vreme se amintește o minune: s-⁠a rugat pentru semănăturile amenințate de o inundație, care au dat până la urmă roade bune. S-⁠a mutat apoi la „Mercurion” și „Latinianon”, în Lucania, a orânduit obști monahale locale și a început să călătorească prin ținut, întemeind mănăstiri în diferite locuri și mângâind pe monahii înspăimântați de repetatele invazii arabe.

Nevoința și minunile

În acei ani și-⁠a schimbat de mai multe ori sihăstria (muntele Rapparo, Sant'Angelo d'Asprono, muntele San Giuliano), de fiecare dată atrăgând ucenici noi pentru care a întemeiat mănăstiri, până s-⁠a așezat la mănăstirea Sfântului Ilie de la Carbone, în apropierea Basilicatei. După câțiva ani s-⁠a retras într-⁠o peșteră între munții Torri și Armento, în Basilicata. Acolo, zi și noapte, se ruga și se ridica la mari înălțimi duhovnicești. Chiar fiarele sălbatice din munte se apropiau de el blânde, ca să primească binecuvântarea. Familiaritatea lui cu animalele a devenit proverbială, după cum arată un cântec popular sicilian din Castronovo: „Sfântul Vitalie, felie de pâine, și restul îl dă câinilor.” Acolo l-⁠a vizitat Sfântul Luca din Demenna, din Sicilia, cu care s-⁠a rugat și a vorbit despre cele duhovnicești. În mai multe prilejuri s-⁠a adresat lui Dumnezeu, cu izbândă, pentru nevoi de felurită gravitate.

Împreună cu alți doi monahi sfinți a mers și la Bari, unde a fost primit în 979 de catepanul Vasile. Biograful spune că faptele minunate ale vieții lui au continuat: guvernatorul provinciei bizantine Bari l-⁠a chemat, având în vedere vestea lui. Vitalie s-⁠a dus la el, i-⁠a ascultat spovedania și în timpul șederii a făcut o minune la Bari, împiedicând o furtună violentă să facă stricăciuni. În 979 s-⁠a întors în Calabria și a refăcut (stricată de saraceni) mănăstirea și biserica Sfinților Adrian și Natalia din San Demetrio Corone. Când mănăstirea a fost atacată de saraceni, frații lui au fugit de frică, dar Vitalie a rămas să-⁠i înfrunte. Când unul dintre musulmani era gata să-⁠l ucidă, a fost lovit de fulger, a scăpat iataganul și s-⁠a prăbușit într-⁠o durere bruscă. Vitalie a făcut ca atacatorul să se vindece și, avertizându-⁠i, atacatorii s-⁠au retras din acele ținuturi. Acest fapt a devenit un mare reper pentru credincioși, care vedeau în faptele lui pecetea sfințeniei. Cei care veneau la el cu sinceritate erau primiți și îndrumați spre ajutorul harului dumnezeiesc (de pildă un om care a primit copii), iar cei căzuți în greșeală aveau prilejul să se îndrepte și să scape de pedeapsă (de pildă mincinosul care rostise greșit numele lui Dumnezeu). Cu ajutorul nepotului său, fericitul Ilie de Castronovo, a zidit biserica din Torri pe Monte Torretta di Pietragalla (1587 metri înălțime) și a întemeiat mănăstirea de pe Monte Vulture, la Rapolla, ambele în Basilicata.

Sfârșitul

Faima minunilor făcute de Dumnezeu prin mijlocirea slujitorului Său atrăgea mari mulțimi la mănăstire, întrerupând liniștea contemplării. De aceea a plecat împreună cu nepotul și ucenicul Ilie, care părăsise demult Sicilia, să trăiască lângă râul din Rapolla. Acolo, într-⁠un loc singuratic, și-⁠a reluat nevoințele obișnuite: petrecea nopțile uneori scufundat în bălți înghețate, alteori rugându-⁠se în munți. Ultima lui locuință a fost în ținutul Rapolla, unde a zidit o mănăstire pe Monte Vulture (vulcan de 1326 metri), strângând în jurul lui o mulțime de monahi. A murit în mănăstirea sa de pe Monte Vulture la 9 martie 994, după ce numise un nou egumen.

Viața lui a fost scrisă în greacă de un monah bazilitan contemporan și tradusă în latină un veac mai târziu, pentru folosire liturgică în 1194, și închinată lui Robert, episcopul de Tricarico. Rămășițele lui au fost îngropate întâi în biserica mănăstirii de pe Monte Vulture, apoi, în 1024, mutate la altă mănăstire (Guardia Perticara, al cărei egumen era nepotul Ilie), apoi la Torri pe Monte Torretta (ferite de atacurile musulmanilor) și apoi la Armento, la poruncă stăpânului feudal al ținutului, lângă cele ale Sfântului Luca din Demenna. Amândouă au fost puse apoi în catedrala din Tricarico. În cele din urmă moaștele Sfântului Vitalie au fost aduse înapoi la Armento, unde se păstrează într-⁠o raclă cu inscripția „SANCTI VITALIS RELIQUIAE”. Localitatea Castronuovo di Sant'Andrea, în provincia Potenza, își datorează întemeierea și numele Sfântului Vitalie, care și-⁠a amintit de cetatea lui natală. Mănăstirea Sfântul Mihail din Monticchio, lângă Rapolla, este locul unde a trăit și a murit; marea peșteră de pe Monte Vulture, deasupra lacului mic, a fost locuită de monahi greci.