Alexandru Liubimov

Sfântul Sfințit Mucenic Alexandru Liubimov (1884-1918) a fost preot la biserica Sfântul Ilie din Polonsk, în gubernia Pskov, și a fost împușcat la 10 septembrie 1918, împreună cu diaconul Vladimir Dvinski. Se pomenește la 13 septembrie, la 7 februarie, odată cu soborul noilor mucenici, și la 11 iulie, cu sfinții din Pskov.

S-⁠a născut la 13 iulie 1884 în satul Polonski Pogost, din volostea Pikalihino, gubernia Pskov, în familia unui preot. Terminând în 1905 seminarul din Pskov, a fost profesor de religie la școala parohială de lângă metohul Pustiei Nicandrov din Porhov, apoi a predat limba rusă și slavona bisericească la școala duhovnicească din Porhov. La 11 februarie 1906 arhiepiscopul Arsenie (Stadnițki) l-⁠a hirotonit diacon, iar a doua zi preot, la biserica Alexandru Nevski de la școala duhovnicească din Porhov. În 1907 a devenit preot la biserica Sfântul Ilie din Polonski Pogost, satul său natal. Era o parohie numeroasă, cu casă de bătrâni. În preajmă trăiau vreo sută de schismatici, și părintele Alexandru a depus multă osteneală să-⁠i aducă înapoi la Biserica Ortodoxă. A fost profesor de religie la patru școli deodată; din 1910 a făcut parte din Epitropia de pe lângă școala eparhială de fete; a fost răsplătit în 1910 cu brâul preoțesc, iar în 1914 cu scufia.

Diaconul Vladimir Petrovici Dvinski s-⁠a născut la 13 iunie 1858 în același sat, în familia preotului Petru Dvinski, de neam de preoți; familia locuia în conacul de moștenire de lângă biserica Sfântul Ilie. La șaisprezece ani a intrat la seminarul din Pskov, dar a trebuit să-⁠l lase după un an, neputând plăti, și consistoriul i-⁠a dat un loc de citeț la biserica din satul său. Peste un an a fost hirotesit în stihar de episcopul Pavel al Pskovului și Porhovului. După zece ani, căsătorit, în 1888, a fost numit diacon la aceeași biserică și hirotonit diacon de episcopul Ermoghen (Dobronravov). A fost profesor de religie la două școli, și-⁠a dat cei cinci copii la învățătură, și a slujit patruzeci de ani la aceeași biserică, treizeci dintre ei ca diacon, pildă rară de statornicie pentru acele vremuri.

După lovitura din octombrie, părintele Alexandru și părintele Vladimir au continuat slujirea în comun în parohie. Când au început prigoanele împotriva Bisericii, amândoi au rămas credincioși datoriei: au predicat, au tâlcuit sensul celor ce se petreceau și au chemat pe enoriași să apere averea bisericii. În vara lui 1918, ei au citit în biserică cele mai însemnate hotărâri ale sesiunii a treia a Soborului Local al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1917-1918, cu îndemnul către credincioși să stea în apărarea Bisericii (între altele, să nu îngăduie jefuirea averii bisericești). Curând au început să sosească denunțuri împotriva lor; consătenii le-⁠au scris bolșevicilor că preoții „făceau mitinguri lângă biserică și în afara ei, citeau hotărârile soborului și arătau că pământurile mănăstirești și bisericești nu pot fi luate”.

La 10 septembrie 1918 au fost arestați. Au fost învinuiți de „acțiuni contrarevoluționare, monarhism și agitație în biserică printre țărani împotriva decretului Consiliului comisarilor poporului” și că, în vremea revoluției din 1905, ar fi denunțat poliției pe consătenii lor. Înainte de arestare, casele le-⁠au fost percheziționate; cărți și chiar discuri de gramofon au fost declarate monarhiste. Ancheta a fost scurtă, fiecare a fost întrebat o singură dată; amândoi au respins cu hotărâre învinuirile de contrarevoluție. După o scurtă cercetare a unei secții a Cekăi din Petrograd, au fost osândiți la moarte, iar sentința a fost executată îndată, de un grup de cekiști, într-⁠o pădurice de dincolo de cimitirul din Polonsk.