Alexandru

Sfântul Alexandru, întemeietorul mănăstirii Acimeților („cei neadormiți"), s-⁠a născut în Asia, a studiat la Constantinopol și a murit la adânci bătrâneți, în jurul anului 430, după cincizeci de ani de nevoință neîntreruptă.

A făcut un timp serviciul militar, dar, simțind chemarea la altă slujire, a părăsit lumea și a primit tunderea într-⁠una din mănăstirile din pustiul sirian de lângă Antiohia, sub egumenul Ilie. Patru ani a trăit în ascultare și nevoință aspră, apoi a primit binecuvântarea de a locui în pustie. A plecat luând din mănăstire doar Evanghelia și s-⁠a nevoit șapte ani în pustie. Domnul l-⁠a chemat apoi să propovăduiască păgânilor. L-⁠a adus la Hristos pe cârmuitorul cetății, Rabul, care a fost apoi hirotonit episcop și a ocupat treizeci de ani scaunul Edesei. Odată cu el, toți locuitorii au primit botezul, iar înainte de Taină și-⁠au ars idolii în piața cetății. Întărindu-⁠i în credință, Alexandru s-⁠a întors în pustie și a dat peste o peșteră de tâlhari. Fără frică, le-⁠a predicat Evanghelia și i-⁠a îndemnat la pocăință. Toți tâlharii s-⁠au pocăit, au primit Sfântul Botez și au făcut din peșteră o mănăstire, unde trăiau în rugăciune și pocăință. Alexandru le-⁠a pus egumen, le-⁠a dat o regulă monahală, iar el s-⁠a mutat mai departe în pustie.

Câțiva ani a trăit în singurătate deplină, dar iubitorii liniștii au început să vină și la el. Așa a luat ființă o mănăstire cu patru sute de monahi. Dorind ca în ea să se aducă laudă neîncetată Domnului, s-⁠a rugat trei ani să-⁠i arate Creatorul voia Lui. Primind descoperirea, a rânduit ca monahii să fie împărțiți în douăzeci și patru de cete de rugăciune, care se schimbau din oră în oră, zi și noapte, cântând în două coruri Psalmii lui David, afară de timpul slujbelor. Mănăstirea a primit numele de a „Acimeților", adică a celor neadormiți, pentru că monahii o lăudau pe Dumnezeu zi și noapte.

Doisprezece ani a condus mănăstirea de pe Eufrat. Apoi, lăsând ca egumen pe ucenicul său, bătrânul cercat Trofim, a pornit cu câțiva frați aleși prin cetățile de lângă Persia, vestind Evanghelia păgânilor. După aceste călătorii misionare a stat o vreme cu monahii la Antiohia, unde a ridicat o biserică pentru orășeni și o casă pentru bolnavi și fără adăpost, cu banii dați de antiohienii milostivi. Din pricina uneltirilor unor invidioși a trebuit să se mute la Constantinopol. Acolo a întemeiat o nouă mănăstire, cu aceeași rânduială a „privegherii neîncetate". Alexandru și monahii lui au suferit la Constantinopol din partea ereticilor nestorieni, răbdând bătăi și temniță. După ce s-⁠a potolit furtuna, și-⁠a petrecut ultimele zile în mănăstirea întemeiată de el.

Este pomenit la 3 iulie și la 23 februarie.