Eufrosinia de la Koliupanovo

Sfânta Fericită Eufrosinia de la Koliupanovo, pe numele de mireană cneajna Evdochia Grigorievna Viazemskaia, a fost domnișoară de onoare la curtea împărătesei Ecaterina a II-⁠a, pe care a părăsit-⁠o în taină pentru a se dărui lui Dumnezeu. Timp de aproape cincizeci de ani a dus nevoința nebuniei pentru Hristos, mai întâi lângă mănăstirea Vladicinîi din Serpuhov, apoi în satul Koliupanovo din gubernia Tula, unde a trecut la Domnul în 1855.

A fost trecută în rândul sfinților în 1988, ca sfântă cinstită local în eparhia Tulei, în ceata fericiților. Este prăznuită la 3 iulie, ziua trecerii ei la Domnul, și la 22 septembrie, în Soborul sfinților din Tula (după calendarul iulian).

Viața la curte

Despre viața ei în lume se știu foarte puține. S-⁠a născut pe la 1758 în familia cneazului Grigori Ivanovici Viazemski, dintr-⁠o ramură mai tânără a vechiului neam al cnejilor Viazemski. În 1776 a terminat, în prima promoție, Societatea de educație a fecioarelor nobile de pe lângă mănăstirea Smolnîi din Sankt Petersburg, viitorul Institut Smolnîi, și a fost primită ca domnișoară de onoare la curtea împărătesei.

Prin naștere și prin rangul ei a cunoscut pe mulți oameni de seamă ai vremii, între care pe generalul Aleksandr Suvorov și pe cneazul Iuri Dolgorukov, viitor guvernator al Moscovei. Ea însăși povestea mai târziu că, împreună cu șambelanul Aleksandr Narîșkin, viitor director al teatrelor imperiale, o înveselea pe împărăteasă când aceasta se plictisea.

Fuga din palat

Nu se știe cât timp a trăit la curte. Odată, pe când curtea se afla la Țarskoe Selo, Evdochia, împreună cu alte două domnișoare de onoare, M. Ia. Sonina și o tânără numită Salomia, și-⁠a înscenat moartea: și-⁠au lăsat rochiile pe malul unui iaz, s-⁠au îmbrăcat în haine țărănești și au fugit, pornind în pribegie. Împrejurările acestei fapte au rămas necunoscute, dar duhovnicul ei de mai târziu spunea că pricina a fost dorința de a se dărui lui Dumnezeu.

Tot el păstra o altă tradiție, fără înecul prefăcut. După aceasta, Evdochia a dispărut pur și simplu din palat, iar pe drumuri s-⁠au dat porunci să fie oprită. În timp ce se îndrepta spre Moscova în haine de țărancă, a fost recunoscută de un ispravnic la trecerea unui râu și adusă înapoi în capitală. Împărăteasa a primit-⁠o cu blândețe și, încredințându-⁠se de hotărârea ei neclintită de a sluji lui Dumnezeu, i-⁠a îngăduit să intre în mănăstire și, la despărțire, i-⁠a dăruit o haină de călugăriță dintr-⁠o țesătură strălucitoare.

Anii de pribegie

După ce a lăsat lumea, Evdochia a umblat mai bine de zece ani pe la mănăstiri și biserici. Povestea că o vreme a muncit la grajdurile mănăstirii Spaso-⁠Sumorin din Totma, unde se află moaștele Sfântului Teodosie de Totma. Când puterile trupești au părăsit-⁠o, a mers la Moscova, unde, în 1806, s-⁠a întâlnit cu Mitropolitul Platon. Acesta, după ce i-⁠a ascultat povestea, a binecuvântat-⁠o pentru nevoința nebuniei pentru Hristos și a trimis-⁠o cu o scrisoare la mănăstirea de maici Vladicinîi a Intrării în Biserică din Serpuhov, sub numele închipuit de „nebuna Eufrosinia”.

La mănăstirea din Serpuhov

Stareța Dionisia a primit-⁠o cu milostivire. La început a locuit în casa surorilor, apoi într-⁠o colibă mică de lângă mănăstire. După mărturia Vitaliei, pe atunci rasoforă, mai târziu monahie a mănăstirii, Mitropolitul Platon o înștiințase pe stareță în scrisoarea lui despre obârșia Eufrosiniei, iar unele maici o cunoșteau.

Purta o cămașă din postav gros, peste ea un capot ponosit, iar iarna un cojoc bărbătesc; la sărbători se îmbrăca într-⁠un caftan din postav cenușiu țesut în casă, și în această haină a îngăduit să i se facă un portret. Sub haine purta în taină lanțuri de fier și, la gât, o cruce mare de aramă. Când o moșiereasă, E. A. Dubrovina, a aflat din întâmplare de ele, Eufrosinia i-⁠a spus că aceasta este taina ei și i-⁠a cerut să nu o dezvăluie nimănui. Își purta părul tuns scurt, uneori legat cu o cârpă sau acoperit cu o scufie, și umbla mereu desculță, chiar și iarna.

În coliba ei ținea două pisici, trei câini, găini și curcani și dormea pe jos, împreună cu câinii. Celor care o întrebau de ce face așa, le răspundea că ea este mai rea decât câinii. Nu-⁠și curăța niciodată locuința, iar podeaua era plină de resturile hranei animalelor, încât aerul era greu de suportat. Când stareța Evghenia Ozerova a întrebat-⁠o de ce ține animalele, ea a râs și a spus că mirosul acesta îi ține loc de parfumurile pe care le folosise din belșug la curte. Vara, pe arșiță, își făcea foc în sobă, iar iarna stătea în frig.

Noaptea înconjura mănăstirea cântând psalmi, iar ziua culegea ciuperci, ierburi și flori din pădurea mănăstirii; ierburile le dădea bolnavilor care veneau la ea. Pentru rugăciune mergea la o capelă de lângă mănăstire, iar la Liturghie venea în catedrala mănăstirii. Se spovedea la duhovnicul mănăstirii și se împărtășea o singură dată pe an, în Joia Mare. La Bobotează mergea cu procesiunea la Iordanul făcut pe râul Nara, se cufunda în apă în haina ei de păr și îi chema și pe ceilalți, glumind că îi așteaptă o baie fierbinte.

În anii aceștia s-⁠a întâlnit de multe ori cu Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei și Colomnei, care o cinstea ca pe o nevoitoare. Când mitropolitul venea la mănăstire, ea ieșea în fața porții să-⁠l întâmpine și să-⁠i ia binecuvântare și îi săruta mâna, iar el îi săruta la rândul lui mâna; la plecare îl petrecea până dincolo de porți.

Plecarea la Koliupanovo

După venirea unei noi starețe, Ilaria, Eufrosinia a început să fie prigonită. Unele vieți vorbesc doar de pizmă și răutate; altele spun că, la porunca noii starețe, cei trei câini ai ei au fost omorâți sub ochii ei. În 1845 a părăsit mănăstirea și s-⁠a mutat în satul Koliupanovo din gubernia Tula, pe malul drept al râului Oka, la chemarea uneia dintre ucenicele ei, moșiereasa Natalia Alekseevna Protopopova. Acolo și-⁠a trăit ultimii zece ani.

Din mănăstire nu a luat cu ea decât o icoană a Mântuitorului cu Maica Domnului și Sfântul Nicolae stând înaintea Lui. Natalia Alekseevna i-⁠a zidit o căsuță lângă conacul ei, dar fericita a băgat în ea o vacă, iar ea s-⁠a așezat într-⁠o odaie mică printre slugile casei. Ca și la mănăstire, a trăit împreună cu animalele, pe care le scotea din cameră doar în ziua în care se împărtășea.

Duhovnicul ei a devenit preotul Pavel Prosperov de la biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan a satului. Pleca adesea din sat la cei care o cinsteau și rămânea uneori multă vreme la ei. Călătorea mai ales pe jos, rareori într-⁠o căruță acoperită, în care lua cu ea o pisică și un câine. Cel mai mult ținea la Alexei Țemș, administratorul turnătoriei de fontă de la Mîșega, pe care îl numea „fiule”. El i-⁠a făcut în grădina lui o chilie, în care fericita locuia uneori luni de zile; în ea nu era altă mobilă decât un sicriu, în care se culca să se odihnească.

Pentru rugăciunea în singurătate și-⁠a ales o râpă de pe malul Okăi, aproape de sat. Lângă pârâul care curgea pe fundul ei a săpat o fântână, iar bolnavilor care veneau la ea le spunea să ia apă din fântâna ei și se vor face sănătoși.

Darurile ei

Din anii de la Koliupanovo s-⁠au păstrat multe istorisiri despre darul ei de a vindeca. Se povestea că moșiereasa Protopopova, care suferea de picioare și scuipa sânge, s-⁠a vindecat după ce, la îndemnul fericitei, a fost spălată într-⁠o baie anume pregătită; că nepotul ei, moșierul A. P. Poloskov, căzut greu bolnav în ajunul nunții, s-⁠a însănătoșit după o baie cu ierburi culese de Eufrosinia; și că o altă moșiereasă, N. Korelova, care se chinuia de trei zile în durerile nașterii, a născut cu bine la prima bătaie a clopotului, așa cum îi făgăduise fericita după ce a uns-⁠o cu untdelemn.

Apropiații ei îi atribuiau și darul înainte-⁠vederii. Se povestea mai ales că a vestit unei rasofore de la mănăstirea Sezenovo că va ajunge stareță și că a prevestit numirea episcopului Dimitrie (Muretov) la scaunul Tulei și Beliovului. Oamenii o numeau „maica Eufrosinia”, deși nu se știe dacă și când a primit tunderea în monahism. Faima ei era atât de mare, încât episcopul Dimitrie, în prima lui călătorie prin eparhie, a trecut prin Koliupanovo ca să se întâlnească cu ea.

Trecerea la Domnul

Cu trei săptămâni înainte de moarte, i-⁠a spus femeii care o îngrijea că doi îngeri în haine albe au ieșit din biserică și o cheamă la ei. Vestea s-⁠a răspândit repede, iar oamenii din împrejurimi au început să vină să-⁠și ia rămas bun și să-⁠i ceară binecuvântarea. Multora le-⁠a dăruit ceva spre amintire, de la cruciulițe și iconițe până la ierburi și haine. Natalia Protopopova i-⁠a scris episcopului Dimitrie, cerând îngăduința de a o îngropa în biserica din Koliupanovo, iar episcopul a dat-⁠o a doua zi după moartea fericitei.

Eufrosinia a trecut la Domnul cu pace la 3 iulie 1855: s-⁠a împărtășit și, la ora trei după-⁠amiaza, și-⁠a încrucișat mâinile pe piept și și-⁠a dat sufletul. La înmormântare s-⁠a adunat mult popor din satele vecine. După voia ei, a fost îngropată în veșmânt monahal deplin. Lângă sicriul înconjurat de lumânări s-⁠au făcut parastase în toate zilele, iar la 7 iulie trei preoți au slujit Liturghia pentru cei adormiți și șase preoți au săvârșit slujba înmormântării, toate sub conducerea duhovnicului ei, părintele Pavel Prosperov. A fost așezată sub podeaua tindei bisericii de lemn din Koliupanovo. Din inițiativa părintelui Pavel și cu cheltuiala lui Alexei Țemș, peste mormânt s-⁠a pus un cenotaf de lemn cu o lespede de fontă, a cărei inscripție a fost făcută cu binecuvântarea Sfântului Filaret al Moscovei.

Cinstirea

Cinstirea fericitei, începută încă din viață, a continuat după moarte. Din 1884 în biserica satului se săvârșea un parastas pentru ea înaintea fiecărei Liturghii, iar oamenii au început să vorbească despre vindecări și ajutor primite prin rugăciunile ei. Din 1909, din porunca Consistoriului duhovnicesc din Tula, s-⁠a ținut în biserică o carte în care se scriau aceste mărturii; viața ei completă, tipărită în 1911, cuprinde cincizeci și cinci de asemenea relatări. În fiecare an, la ziua morții și la ziua onomastică a fericitei, la Koliupanovo veneau mulți pelerini. În 1910 episcopul Evdochim (Meșcerski) al Cașirei, vicar al eparhiei Tulei, a venit la mormântul ei, iar în 1914 peste mormânt s-⁠a ridicat un baldachin de lemn aurit.

Și izvorul săpat de ea a fost cinstit: în 1885 i s-⁠a făcut un acoperământ pe stâlpi, iar în 1909 o capelă de lemn, cu o baie acoperită alături. În fiecare an, la Sfânta Treime, se făcea procesiune de la biserică până la izvor. În 1931 biserica a ars, iar mormântul și izvorul au fost lăsate în paragină.

În 1988, la inițiativa arhiepiscopului Maxim (Kroha) al Tulei și Beliovului, Eufrosinia a fost trecută între sfinții din Tula, în ceata fericiților, și i s-⁠au alcătuit slujbă, acatist, tropar și condac. În 1993 a început zidirea unei biserici de piatră pe locul celei arse, iar în 1995, cu binecuvântarea Mitropolitului Serapion al Tulei și prin hotărârea Patriarhului Alexei al II-⁠lea, s-⁠a întemeiat acolo mănăstirea de maici a Icoanei Maicii Domnului din Kazan, cu stareța Eufrosinia (Kușnir). Biserica a fost isprăvită în 1996; deasupra mormântului fericitei s-⁠a așezat o raclă de marmură cu baldachin de lemn sculptat, iar pereții sunt împodobiți cu fresce din viața ei. În 2005 mănăstirea a serbat 150 de ani de la trecerea ei la Domnul cu Liturghie și procesiune la izvorul ei, cercetat și astăzi de mulți pelerini.