Vasile Calica

Sfântul Vasile Calica a fost arhiepiscop al Novgorodului și Pskovului între anii 1330 și 1352. Fost preot de mir și pelerin la Locurile Sfinte, a păstorit Novgorodul în vremuri grele, ca apărător al cetății înaintea marilor cnezi ai Moscovei, împăciuitor al certurilor dintre cetățeni și ziditor de ziduri, poduri și biserici. A murit în 1352, după ce s-⁠a dus să se roage pentru Pskovul lovit de ciumă, iar moaștele sale odihnesc în catedrala Sfânta Sofia din Novgorod.

Originea și pelerinajul

Numele său de botez era Grigorie, iar înainte de a ajunge arhiepiscop a fost preot la biserica Sfinților Cosma și Damian de pe strada Slavna, la nord de cetatea din Novgorod. Porecla Calica înseamnă în limba rusă veche „pelerin” și arată că a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte din Răsărit.

El însuși pomenește această călătorie în cunoscuta sa „Epistolă despre rai”, scrisă în 1347 episcopului Teodor al Tverului și păstrată în două letopisețe rusești. Într-⁠o redacție a Primului Letopiseț al Novgorodului numele lui apare sub forma Kaleka, care înseamnă „șchiop”, de aceea în unele scrieri este numit Vasile Șchiopul, însă cei mai mulți cercetători socotesc forma Calica drept cea corectă.

Alegerea și hirotonia

Vasile a fost ales de adunarea vecei din Novgorod după retragerea arhiepiscopului Moise. În vremea alegerii era monah în mănăstirea Sfinților Îngeri din Novgorod. Anul următor a fost trimis la Vladimir-⁠Volînski, unde se afla atunci mitropolitul Teognost, ca să fie hirotonit.

În acea vreme pskovenii doreau să se despartă de Novgorod și să aibă episcopul lor. Și-⁠au ales un anume Arsenie și l-⁠au trimis la mitropolit pentru întărire, iar marele cneaz Gediminas al Lituaniei și cneazul Alexandru Mihailovici al Pskovului l-⁠au rugat pe Teognost să-⁠l primească. Mitropolitul nu a împărțit eparhia și l-⁠a hirotonit pe Vasile, alesul novgorodenilor, arhiepiscop al Novgorodului și Pskovului. După un registru grecesc, Vasile a fost ales canonic dintre trei candidați de un sinod de episcopi adunat în Volînia.

Drumul de întoarcere

În 1331, la întoarcerea de la Vladimir-⁠Volînski, Vasile a scăpat, datorită unui avertisment al lui Teognost, de urmărirea pusă la cale de Gediminas. Lângă Cernigov însă, cneazul Feodor al Kievului, împreună cu baskaci tătari și cu un detașament de cincizeci de oameni, a atacat grupul, a luat răscumpărare și l-⁠a dus în robie pe Ratislav, protodiaconul mitropolitului.

Tot atunci, Vasile a încheiat cu Feodor o înțelegere ca nepotul acestuia, Gleb (Narimantas), fiul lui Gediminas, să fie primit în slujba Novgorodului, cel dintâi cneaz din afara neamului Rurikizilor primit acolo. Istoricul Karamzin se îndoia că o promisiune smulsă sub amenințare ar fi fost ținută și socotea chemarea lui Narimantas o hotărâre de bunăvoie a novgorodenilor.

Apărătorul Novgorodului înaintea Moscovei

Păstorirea lui a căzut în ani grei. Novgorodul, care abia se apărase de cnezii Tverului cu ajutorul Moscovei, a început să sufere chiar din partea Moscovei. Marele cneaz Ivan Kalita a cerut argintul adus de novgoroden din negoțul de dincolo de Kama, iar când i s-⁠a refuzat, a ocupat în 1333 Bejețk și Torjok, împreună cu alți cnezi, și a început să pustiască ținutul.

Arhiepiscopul Vasile a mers la el la Pereslavl să ceară pace, dar nu l-⁠a putut îndupleca, iar marele cneaz a plecat supărat la han. În fața acestei primejdii, novgorodenii s-⁠au împăcat cu cneazul Pskovului. Vasile a mers la Pskov împreună cu clerul său, a binecuvântat poporul, l-⁠a botezat pe fiul cneazului și i-⁠a rămas apoi povățuitor; era prima vizită a unui arhiepiscop al Novgorodului la Pskov după șapte ani.

Abia în 1334, prin mijlocirea mitropolitului Teognost, la care a mers la Vladimir, Vasile a reușit să-⁠l împace pe Ivan Kalita cu Novgorodul. Marele cneaz a venit la Novgorod și, mulțumit de primire, l-⁠a chemat pe arhiepiscop și pe fruntașii cetății la Moscova, ca să le întoarcă ospitalitatea.

În 1337 neînțelegerile cu Moscova au reînceput. Vasile a mers din nou la Pskov după sprijin, dar de data aceasta a fost primit foarte rece; pskovenii nu i-⁠au dat nici obișnuita dare de judecată, iar el a plecat rostind afurisenie asupra orașului, cum făcuse mai înainte și mitropolitul Teognost.

Ziduri, poduri și biserici

Îndată după hirotonie, între 1331 și 1333, Vasile a zidit un zid de piatră pe latura de nord-⁠est a cetății din Novgorod, de-⁠a lungul râului. A înnoit catedrala Sfânta Sofia, i-⁠a refăcut acoperișul și a împrejmuit-⁠o cu un gard de fier, a comandat icoane pentru ea și a așezat în 1335 așa-⁠numitele Porți ale lui Vasile, din aramă aurită.

Tezaurul bogat al Sfintei Sofii dădea, după rânduiala lui, din belșug pentru milostenie și pentru înfrumusețarea orașului. Când în 1337 apele Volhovului au rupt „Podul cel Mare” dintre cele două părți ale Novgorodului, iar cearta dintre ele pentru zidirea unui pod nou amenința să ajungă la vărsare de sânge, Vasile a zidit podul pe cheltuiala episcopiei. A pus cu mâinile sale temelia unui nou zid al cetății, pe malul celălalt al Volhovului.

Un mare incendiu a pustiit odată ambele părți ale orașului: au ars case și prăvălii, patruzeci și opt de biserici de lemn și trei de piatră, cetatea, palatul episcopal și catedrala Sfânta Sofia. Oamenii, temându-⁠se de noi focuri, fugeau din case și trăiau pe câmp sau chiar în bărci pe apă, iar arhiepiscopul abia i-⁠a putut liniști prin procesiuni și slujbe de rugăciune. A refăcut zidurile catedralei, a acoperit-⁠o cu plumb, a făcut un nou iconostas, a ajutat din vistieria sa la refacerea bisericilor arse și a zidit din nou „Podul cel Mare”.

Vasile însuși era iconar și a împodobit bisericile cu lucrul mâinilor sale; este cunoscută icoana Sfinților Boris și Gleb, pictată de el pentru biserica acestora. A împodobit catedrala Sfânta Sofia și cu pictură grecească.

Împăciuitorul cetății

În Novgorod erau multe tulburări și dușmănii între tabere, iar arhiepiscopul se făcea împăciuitorul lor. În 1342, când Onțifor Lukinici a stârnit o răscoală în oraș, Vasile și vicarul său Boris au adus pace între cele două părți. La fel a făcut în 1344, la alegerea unui nou posadnic.

În 1340 a mijlocit din nou pentru pace, când Novgorodul a intrat în conflict cu marele cneaz Simeon cel Mândru din pricina orașului Torjok. Novgorodenii, temându-⁠se de oastea marelui cneaz, l-⁠au trimis pe Vasile împreună cu boierii să ceară pace, iar înțelegerea s-⁠a făcut cu prețul unei mari dări. Simeon nu i-⁠a iertat multă vreme pe novgoroden; abia în 1347, la chemarea lui Vasile, care mersese la Moscova, a venit la Novgorod și a stat acolo trei săptămâni.

Grija pentru credință

În 1339 Vasile l-⁠a trimis pe nepotul său într-⁠o solie a Novgorodului care a încheiat pace cu Suedia, încercând să-⁠i ocrotească pe carelii ortodocși, ca să nu fie uciși dacă treceau în ținutul Novgorodului. În 1348 regele Magnus Eriksson al Suediei a cerut ca novgorodenii să dezbată cu teologii lui despre credința cea adevărată. Arhiepiscopul, sfătuindu-⁠se cu posadnicul, a răspuns că, dacă vor să afle care credință este mai bună, să trimită la patriarhul din Constantinopol, de la care rușii au primit credința.

Vasile era un păstor lucrător, nu un mare teolog. În „Epistola despre rai” încerca să-⁠i arate episcopului Teodor că raiul în care au trăit cei dintâi oameni există încă, undeva în Răsărit, și pomenea mărturii despre locul chinurilor, aflat în Apus. Unii cercetători de astăzi i-⁠au reproșat că nu s-⁠a împotrivit destul ereziei strigolnicilor, care se răspândea în Novgorod și Pskov, deși felul în care a folosit averea Bisericii contrazice întru totul învățătura acestora.

Cinstirea de la Constantinopol

Lucrarea sa de iubire pentru oraș și de milostenie i-⁠a adus mare cinste și dragoste din partea novgorodenilor. A fost cinstit și la Constantinopol: spre deosebire de alți ierarhi ruși, patriarhul i-⁠a trimis veșminte cu cruci și un culion alb. Despre acest culion alb s-⁠a alcătuit mai târziu o întreagă povestire, menită să înalțe Novgorodul față de Moscova. După tradiție, culionul alb, din mătase împodobită cu perle și pietre scumpe, a fost multă vreme semnul de cinste numai al arhiepiscopilor Novgorodului, iar mai târziu a fost purtat de mitropoliții și patriarhii Rusiei.

Ultima jertfă

În 1352 guvernul Novgorodului l-⁠a trimis să refacă cetatea Orehov, distrusă în luptele cu Suedia; rămășițele zidului de piatră ridicat de el au fost descoperite prin săpături în 1969 și se văd și astăzi. În același an, la Pskov a izbucnit ciuma neagră, care a pustiit în scurt timp orașul.

Pskovenii, copleșiți de durere și frică, l-⁠au rugat pe arhiepiscop, pe care mai înainte îl supăraseră prin neascultarea lor, să vină să se roage pentru ei și împreună cu ei. Vasile a venit îndată, a slujit în trei biserici, a înconjurat orașul cu procesiune și i-⁠a mângâiat pe pskoveni.

Acolo s-⁠a îmbolnăvit și el. A trecut la Domnul pe drumul de întoarcere spre Novgorod, la 3 iulie 1352, în mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail de la gura râului Uza, care se varsă în Șelon. Trupul său a fost adus la Novgorod și îngropat în pridvorul lui Martirie al catedralei Sfânta Sofia, unde odihnesc mulți dintre înaintașii și urmașii săi. Pe scaun i-⁠a urmat din nou arhiepiscopul Moise.

Cinstirea

Pe la mijlocul secolului al XV-⁠lea, Vasile era deja cinstit ca sfânt local, iar în 1981 cinstirea lui în toată Biserica Rusă a fost întărită prin includerea în Soborul Sfinților din Novgorod. Moaștele sale se află în catedrala Sfânta Sofia din Novgorod. Este prăznuit la 3 iulie, ziua trecerii sale la Domnul, la 10 februarie și 4 octombrie, în Soborul ierarhilor din Novgorod, și în a treia duminică după Rusalii, în Soborul Sfinților din Novgorod.