Anastasie al II-⁠lea

Anastasie al II-⁠lea a fost episcop al Romei de la 24 noiembrie 496 până la 19 noiembrie 498. Rămâne în memoria Bisericii pentru încercarea de a pune capăt schismei acachiene, care despărțea de aproape cincisprezece ani Roma de Constantinopol. Nu este trecut printre sfinți în Biserica Romano-⁠Catolică și nu apare în vechile martirologii; izvoarele consultate nu arată nicio pomenire a lui în calendarele ortodoxe.

Începuturile

S-⁠a născut la Roma, fiu de preot, și era diacon al Bisericii Romei când a fost ales episcop. Înaintașii săi, Felix al III-⁠lea și Gelasiu I, avuseseră față de Răsărit o poziție aspră și îi afuriseseră pe mulți, între ei pe patriarhul Acachie al Constantinopolului. Anastasie a fost ales mai ales cu sprijinul celor care voiau să îmbunătățească legăturile cu Răsăritul și să încheie schisma.

Încercarea de împăcare

Îndată după alegere a trimis la Constantinopol doi episcopi, Crescoțiu și Germanus, cu o scrisoare către împăratul Anastasie I, prin care îi vestea alegerea și își arăta nădejdea în unitatea Bisericii. În scrisoare spunea că puterea tainelor nu atârnă de vrednicia celui care le săvârșește, asemănând harul cu razele soarelui, care rămân curate chiar când trec prin locuri murdare. Pornind de aici, deși îl socotea tot schismatic pe Acachie, a primit ca valide botezurile și hirotoniile săvârșite de acesta și a socotit că după moartea lui unitatea ar putea fi refăcută. Împăratul părea dispus să colaboreze, dar cerea primirea Henotikonului lui Zenon, un text de compromis.

Se spune că a împărtășit pe Fotin al Tesalonicului, tovarăș al lui Acachie, ceea ce a stârnit mânia multor episcopi și clerici din Roma. Mulți au refuzat să primească împărtășania de la el și neînțelegerea a ajuns la punctul de rupere. După alte izvoare, ca să câștige Răsăritul, papa ar fi trebuit să fie mai îngăduitor cu monofiziții, în schimbul recunoașterii regelui Theodoric de către împărat.

Sfârșitul și amintirea lui

Anastasie a murit pe neașteptate, în 498, în culmea acestor tensiuni. Potrivnicii lui au văzut în moartea sa o pedeapsă dumnezeiască. Taberele s-⁠au despărțit pe față și fiecare și-⁠a ales episcop, pe Simah și pe Laurențiu, iar astfel a început schisma laurențiană, care a făcut multă vreme imposibilă orice apropiere de Răsărit.

În Evul Mediu a fost socotit trădător și apostat. Cartea Pontifilor și Decretul lui Grațian au dus mai departe această părere, iar Dante l-⁠a așezat în iad, dar istoricii de azi socotesc judecata nedreaptă și născută dintr-⁠o tradiție încurcată, în care a fost confundat cu împăratul Anastasie I. A fost înmormântat în Bazilica Sfântul Petru.