Andrei din Simbirsk

Fericitul Andrei din Simbirsk (Andrei Ilici Ogorodnikov, 1763 până la 10 decembrie 1841) a fost nebun pentru Hristos în orașul Simbirsk (azi Ulianovsk) de pe Volga, cinstit ca sfânt, în Soborul Sfinților din Simbirsk. A fost canonizat la 3 iunie 1998 ca sfânt cinstit local, iar la 5 octombrie 2004 a fost slăvit în rândul sfinților Bisericii Ortodoxe Ruse, după izvorul rus. Se pomenește la 21 mai (3 iunie) și la 10 decembrie (după calendarul nostru și la 27 noiembrie, stil vechi).

Viața

S-⁠a născut la 4 (15) iulie 1763 în subcetatea Simbirskului, lângă Volga, în familia săracă și evlavioasă a orășenilor Ilia Ivanovici și Anna Iosifovna Ogorodnikov, și a primit numele Sfântului Andrei Criteanul. Părinții erau creștini și l-⁠au crescut în credință. Copil fiind, era foarte bolnăvicios, abia se mișca cu ajutor străin, era mut și putea zice doar două cuvinte, „mama” și „Anna”. Cu timpul a început să meargă singur. De la șapte ani purta numai cămăși lungi, umbla desculț și fără acoperământ pe cap, luându-⁠și asupra lui nevoința postirii și a tăcerii. Toată viața s-⁠a hrănit doar cu pâine și fructe uscate, iar în sărbători cu ceai cu miere. „Vorbea” doar prin gesturi și sunete, deși nu era lipsit de graiul.

Fericitul Andrei s-⁠a înălțat prin nevoința lui aspră și inima curată. Nu refuza vindecarea celor suferinzi și se ruga zi și noapte pentru ei. Dădea sănătate dându-⁠i bolnavului să mănânce o bucată din pâinea primită. Avea darul proorociei, pe care îl arăta prin gesturi. Răbda cu smerenie și blândețe toate batjocurile și chiar loviturile, ceea ce îi încurca pe cei care îl ofensau și uneori îi aducea la înțelegerea nevoinței fericitului. Când a început războiul din 1812 și mulți simbirseni, vrând să afle soarta celor apropiați ostași, au mers la stareți înainte-⁠văzători, între care Cuviosul Serafim de Sarov, au auzit pe neașteptate: „De ce veniți la mine, săracul? La voi este unul mai bun decât mine, Andrei Ilici al vostru”.

În 1813 moșierița E. A. Milgunova i-⁠a zidit pe strada Pansk o colibă pentru fericitul Andrei și pentru sora lui, Natalia, care i-⁠a slujit până la moarte; dar în colibă venea doar să înnopteze și își petrecea zilele pe stradă. Sfântul a trecut la Domnul la 28 noiembrie (10 decembrie) 1841. La înmormântare a venit o mulțime de orășeni; după martori, „a rămas acasă doar cel ce nu putea face nici un pas”, iar chiar și schismaticii de felurite secte au fost în biserică la Liturghie și au însoțit sicriul cu evlavie. În șase zile de despărțire, stricăciunea n-⁠a atins rămășițele lui. A fost îngropat la cimitirul mănăstirii de bărbați Acoperământul din Simbirsk. În 1893 s-⁠a ridicat pe necropola Acoperământului un monument al fericitului Andrei, din cheltuiala negustoresei Anastasia Kirpicinikova și a altora.

Moaștele și cinstirea

La sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930 mormântul a fost acoperit; zeci de ani a stat sub un strat de cărămizi sparte, pietriș și asfalt, dar simbirsenii evlavioși veneau la locul unde fusese cimitirul mănăstirii. La 5 septembrie 1991, în urma căutărilor organizate de conducerea eparhială, a fost aflată și săpată cripta fericitului Andrei. La 3 iunie 1998 a fost canonizat ca sfânt cinstit local, iar la 5 octombrie 2004 a fost slăvit de Sinod în rândul sfinților Bisericii Ortodoxe Ruse. Azi moaștele lui se odihnesc într-⁠o raclă, la dreapta altarului catedralei Mântuitorului-⁠Înălțarea din Ulianovsk. În 1994 s-⁠a pus piatra unei capele-⁠monument, sfințită în 2008, în locul cimitirului dărâmat al mănăstirii; în 2015 s-⁠a ridicat un monument al fericitului, iar în Ulianovsk o stradă îi poartă numele. Chipul lui este pe porțile bisericii noilor mucenici ai pământului Simbirsk.