Andrei Zimin

Sfântul Sfințit Mucenic Andrei Zimin a fost protoiereu în Extremul Orient rus, paroh vreme de douăzeci de ani al satului Cernigovka din ținutul Ussuri, ctitor de biserici și școli și păstor iubit de credincioși. În ianuarie 1920, în ajunul Bobotezei, a fost ucis cu cruzime de partizani bolșevici, împreună cu soția, soacra și cele patru fiice ale sale. În 2019 a fost trecut în rândul noilor mucenici ai Rusiei.

Copilăria și primii ani de preoție

Andrei Simeonovici Zimin s-⁠a născut la 14 (27) august 1872, într-⁠o familie de cazaci din Transbaikalia. În 1894 a absolvit Seminarul Teologic din Blagoveșcensk. Soția lui, Lidia Alexandrovna, născută în 1876, era fiica negustorului Alexandru Șumarov din Blagoveșcensk.

După seminar a fost o vreme cântăreț, iar la jumătatea lui septembrie 1894 episcopul Macarie (Darski) al Kamceatkăi, Kurilelor și Blagoveșcenskului l-⁠a hirotonit preot. A slujit la catedrala din Blagoveșcensk, unde a devenit curând catehet și a ținut multe predici și cuvinte de învățătură. Darul lui de dascăl s-⁠a văzut repede, așa că a fost numit profesor de religie la școala parohială a catedralei; a predat și la Prima școală populară și la școala orășenească din Blagoveșcensk.

În 1895 a primit o gramată arhierească pentru rânduirea bibliotecii catedralei. Din septembrie 1896 a fost secretar și casier al secției din Blagoveșcensk a consiliului școlilor parohiale, membru al Frăției Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din oraș, iar din 18 septembrie 1899 membru supleant în consiliul Seminarului. A fost răsplătit cu scufie violetă (1898), cu o Biblie dăruită de Sfântul Sinod (1900) și cu medalia de argint în amintirea domniei țarului Alexandru al III-⁠lea.

Parohul din Cernigovka

În 1899 s-⁠a înființat eparhia Vladivostokului, iar în ținutul Ussuri se zideau multe biserici și se deschideau parohii noi. În 1900 părintele Andrei a fost numit paroh al bisericii Nașterii Maicii Domnului din Cernigovka, una dintre cele mai însemnate parohii din regiune, un sat mare, cu climă blândă și pământ roditor.

Îndată după sosire s-⁠a apucat de înfrumusețarea bisericii, chemându-⁠i și pe enoriași la lucru. După câteva luni a deschis o școală parohială în vechea clădire a bisericii, apoi s-⁠a ocupat de zidirea unei școli noi a statului. Până în 1917, sub îndrumarea lui, obștea satului a ridicat o școală de piatră cu patru clase și o clădire de cărămidă pentru o școală cu o clasă. Inspectorii eparhiei au arătat de multe ori în rapoarte că învățământul din Cernigovka era unul model.

Nu se îngrijea numai de parohia lui. Episcopul Eusebiu (Nikolski) al Vladivostokului l-⁠a numit protopop al circumscripției a VI-⁠a, iar grija lui cea mai mare a fost zidirea de biserici și școli în acest ținut. Când a venit, în 1900, erau biserici în cinci sate: Voznesenka, Dmitrievka, Monastîrișce, Cernigovka și Halkidon. În anii lui numărul lor s-⁠a dublat, prin zidirea bisericilor din Altînovka (1904), Vasianovka, Melkușevka și Sivakovka (1909) și Vadimovka (1910). La 19 decembrie 1902 a sfințit școala parohială din satul Pavlovka.

Păstorul și învățătorul

Ca să întărească duhul creștin al copiilor, îi ducea regulat pe elevii școlii parohiale în pelerinaj la Mănăstirea Sfânta Treime și Sfântul Nicolae, aflată la 120 de kilometri de Cernigovka. Scria cu însuflețire despre viața parohiei și a școlii în foaia eparhiei Vladivostokului, unde își publica și predicile: tâlcuia Evanghelia duminicilor și a sărbătorilor, povestea viețile sfinților iubiți de poporul rus și cugeta la starea duhovnicească a vremii.

Îi îndemna pe credincioși să trăiască în evlavie și rugăciune, după obiceiurile ortodoxe, și să nu-⁠și piardă nădejdea în boală sau nenorocire, ci să rabde cu tărie. Nu se ferea să mustre beția, avorturile și uitarea vieții duhovnicești, chemându-⁠i pe enoriași la pocăință și la îndreptarea vieții, ca să dobândească sfințenia și, la sfârșit, viața veșnică.

În 1913, ca vicepreședinte al celui de-⁠al optulea congres eparhial al clerului, a cerut sporirea râvnei religioase a credincioșilor și s-⁠a opus folosirii la slujbe a rugăciunilor în rusa modernă. A fost membru al Frăției ortodoxe din Ussuri și al secției din Vladivostok a Societății Misionare Ortodoxe, iar în 1914 a întemeiat frății pentru combaterea beției la Cernigovka și la Altînovka.

Bătrânii satului își aminteau că era foarte milos și darnic, ajutându-⁠i nu numai pe enoriașii săi, ci pe oricine era în nevoie. Ca ocrotitor al asociației agricole din Cernigovka, care unea 70 de țărani, a sprijinit înființarea unei biblioteci și a unor cursuri de agricultură, pomicultură, grădinărit și albinărit, cu metode noi de lucru.

Pentru slujirea lui a primit camilavcă (1902), o gramată a Sfântului Sinod (1904), cruce pectorală (1907), medalia de argint pentru 25 de ani de școli parohiale, Ordinul Sfânta Ana clasa a III-⁠a (1913) și clasa a II-⁠a (1916), pentru râvna sa și pentru ostenelile din timpul războiului. La 23 mai 1913 a fost ridicat la treapta de protoiereu.

Anii revoluției

După Revoluția din octombrie 1917, decretul din 23 ianuarie 1918 despre despărțirea Bisericii de stat și a școlii de Biserică a deschis calea prigoanei. În ținutul Primorie, după răsturnarea puterii sovietice în 1918, viața bisericească s-⁠a refăcut în orașele de-⁠a lungul căii ferate, dar în taiga acționau detașamente de partizani bolșevici. Preoții de la sate erau amenințați dacă slujeau și predau religia, unii erau arestați sau luați ostatici și li se cerea răscumpărare sau lepădarea de preoție.

Așa s-⁠a întâmplat și cu părintele Andrei. În iunie 1919 partizanii au luat de la locuitorii din Cernigovka făină, cai și alte bunuri și l-⁠au dus pe paroh cu ei în taiga, probabil ca ostatic. După aproape o lună, în iulie, l-⁠au lăsat să se întoarcă acasă, după ce l-⁠au umilit și batjocorit. Consiliul eparhial a cercetat întâmplarea și nu a găsit nimic nevrednic în purtarea lui, așa că a continuat să slujească și să-⁠i învețe pe copii.

Mucenicia

Părintele Andrei se pregătea pentru moarte. După mărturia rudei sale, preotul Ioan Konoplev, cu puțin înainte a avut un vis în care i s-⁠a arătat sfârșitul pătimirilor sale. L-⁠a descris într-⁠o scrisoare pe care i-⁠a dat-⁠o părintelui Ioan, cu rugămintea să o deschidă numai după moartea lui.

La 18 ianuarie 1920, în ajunul Bobotezei, oameni înarmați au năvălit în casa lui din curtea bisericii. I-⁠au chinuit cumplit pe ai lui, apoi i-⁠au împușcat pe soția sa și pe cele patru fiice. Pe preotul bătut l-⁠au trântit la pământ, i-⁠au pus pe piept o ușă scoasă din țâțâni, s-⁠au urcat pe ea și l-⁠au strivit.

Trupurile părintelui Andrei, ale soției sale Lidia, ale soacrei sale Domnica și ale celor patru fiice au fost îngropate după rânduiala Bisericii în cimitirul de lângă biserica din Cernigovka. La 25 februarie 1920, după Liturghie, în catedrala Adormirii din Vladivostok s-⁠a săvârșit un parastas în sobor pentru preotul ucis mucenicește și pentru familia lui.

Proslăvirea

Locul exact al mormântului nu se mai cunoaște, dar enoriașii au așezat lângă biserică o cruce de pomenire, unde pelerinii fac slujbe de rugăciune. La 4 aprilie 2019, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-⁠a trecut pe protoiereul Andrei Zimin în Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei și a binecuvântat pictarea icoanei sale. Proslăvirea solemnă a avut loc la 14 septembrie 2019, după Liturghia săvârșită în sobor în biserica Nașterii Maicii Domnului din Cernigovka, unde slujise.